Opinii
Spre Londra cu Baku
Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE.
De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
