Politică

OPINIE. „Garajiada” clujeană spre final

După lupte „seculare” care au durat peste treizeci de ani, a intrat cumva pe finiș în Cluj-Napoca dărâmarea garajelor, a celor peste zece mii de construcții provizorii și improvizate, „colibe urbane” cu aspect derizoriu, adevărate maghernițe care „ucid” peisajul orașului și civilizația la prima privire.

E o lungă poveste aici pe care o rememorez puțin tocmai pentru că demolarea a ajuns în arealul în care locuiesc acum, perimetrul extins al Bulevardului N. Titulescu, o zonă plăcută și relativ aerisită de altfel, parazitată și aglomerată artificial de zeci și sute de construcții neplanificate, înghesuite, pitite, strecurate sau forțate printre blocuri, pe spații verzi, pe alei, pe oriunde încăpea o mașină. 

Prin amploare, mod de desfășurare, consecințe și aspect a fost o adevărată „țiganiadă”, fără cap și fără coadă, ce părea că nu se va rupe niciodată ca verigă a lanțului slăbiciunilor politico-administrative. Pe de altă parte, sperăm să fie printre ultimele relicve ale altei epopei de tristă amintire, numită „Funariada”, o domnie funestă asupra orașului, întinsă pe trei mandate, a primarului Gheorghe Funar. Aici găsim geneza „garajiadei”, în populismul administratorilor orașului și în incapacitatea lor de a căuta și găsi soluții „urbane” civilizate, altele decât cele care le conveneau lor la un moment dat.

E posibil ca primele garaje de acest fel să fi apărut în Cluj-Napoca (și aiurea) fără nicio aprobare, din simpla „inițiativă” cetățenească a cuiva care constatase, după căderea regimului comunist, că e permis orice. S-au construit fără nicio lege nu doar garaje, ci case și blocuri întregi, s-au trasat străzi, zone mari de locuit și chiar cartiere fără niciun aviz etc. Vina administrațiilor locale, pe măsură ce totuși statul se structura, era că tolera asemenea dezmăț urbanistic cu consecințe greu de îndepărtat și pe termen lung. În privința garajelor clujene, primarul Funar nu doar că nu le-a interzis (cu o lipsă de viziune deplorabilă și atotprezentă), dar le-a și semi-legalizat, prin eliberarea unei autorizații de construire provizorie. Câtă ipocrizie și cât oportunism numai pentru a lua voturi, câtă dezordine și batjocură față de oraș și aspectul său. Așadar, oricine a găsit o palmă de loc undeva, uzând, probabil, și de șpagă, și-a încropit un garaj cu „acte” la primărie, nu contează cum, nu contează unde, nu contează cu ce urmări. 

A rezultat ceva ce nu-ți puteai imagina: construcții de tot felul, de toate mărimile, culorile și dimensiunile, din tablă, lemn, plastic, cărămidă, piatră, beton și alte fantezii; de la simple schelete cu acoperiș, până la adevărate cazemate, cu pereți de 30-40 cm. În cartierul Mănăștur, de pildă, s-a găsit sub un garaj amenajată o cramă. Nu prea găseai două la fel, ca formă, mărime sau culoare, creând o imagine de mahala de-a dreptul, de ghetou în plin oraș, fiind prezente atât în zonele/cartierele mărginașe, cât și în cele mai cu pretenții. Lumea se obișnuise cu ele și, probabil, nu le mai vedea, nu săreau în ochi, nu deranjau privirea. Sau erau „utile”. 

Și aici putem discuta despre destinație și ce a devenit aceasta. La început, deși am și aici dubii, ar fi servit de garaje pentru mașini. Dar cu timpul, în atâția amar de ani, în care oamenii au îmbătrânit sau murit, s-au strămutat sau și-au schimbat starea socială, garajele n-au mai fost garaje, fără ca cineva să verifice. Astfel că unele au devenit locuri de parcare de week-end sau doar de durată (fiind incomodă manevra de intrare-ieșire zilnică), altele, locuri de depozitare/disimulare a mașinilor scoase din uz, iar altele s-au transformat pur și simplu în depozite, debarale, șoproane, pivnițe (pentru murături) sau adevărate „coșuri de gunoi” pentru lucruri dispensabile, inutilizabile, „hodoroaje”  de casă. Sau, și mai grav, locuri abandonate, adăposturi pentru pisicile și câinii de cartier. Am văzut și eu și oricine „garaje” prăfuite și îmburuienate, la care nu s-a umblat cu anii.

Și vine întrebarea de ce? De ce nu s-a făcut nimic? Înțelegem cumva de ce au apărut, dar de ce nu au dispărut mai repede? Și tot la populism și oportunism politic ajungem. Căci îi durea inima pe candidații la primărie și pe primari să promită și să facă ceva, riscând să piardă voturi, garajele din Cluj-Napoca, prin amploare, devenind o problemă socială și politică. Și „s-a tras mâța de coadă” la maximum, până s-a operaționalizat, în trepte, ani și ani de timp pierdut, decizia de a fi demolate toate cele ilegale și neautorizate. Și cine se opunea?

N-aș fi crezut, dar am o experiență personală elocventă. În perioada inventarierii și preavizării demolării garajelor dintre blocuri, vecinii mei, altminteri oameni cu carte (IT-iști, magistrați, ingineri, economiști etc.), mi-au cerut mie, imperativ, în calitate de președinte de asociație, să adun semnături și să fac un memoriu la primărie cum că toți locatarii sunt împotriva dărâmării acestora. Să „rezolvăm” problema astfel. Le-am spus că nu voi face asta, că nu așa înțeleg să-i reprezint, că sunt pentru demolarea garajelor și că, deci, mă aflu în conflict de interese. Drept pentru care mi-am dat demisia (cu plăcere de altfel), cu senzația c-am scăpat de-o corvoadă, dar și cu mirare pentru pragmatismul și egoismul duse la extrem și lipsa de viziune și de spirit cetățenesc al concitadinilor mei „garajiști”, din cartierul meu și din alte cartiere.

„Minunea”  se produce cumva, fără incidente, fiecare își dărâmă garajul singur, ceea ce mă face să cred totuși că rezistența nu era chiar atât de mare. Spun în continuare că a fost o greșeală urbanistică imensă, acceptarea și perpetuarea acestei situații pentru etica estetica și modelul de oraș pe care ni-l dorim. Vreo douăzeci de ani le-a trebuit să se ridice, iar vreo zece, să fie demolate. 

Între blocuri, „se face lumină”, au apărut parcurile, verdeața și locurile de joacă, alături de locurile de parcare deschise, dovedindu-se că „ nu moare nimeni” fără garaj de ghetou. Mintea de pe urmă!

CITEȘTE ȘI:

OPINIE. Viorel Nistor: „În cine mai cred românii”