Sănătate

În România poți să mori, fără să știi de ce. Ce se întâmplă când mergi cu o urgență la un spital clujean

M-am trezit duminică dimineața cu o durere abdominală puternică. De teamă să nu fie probleme cu apendicele, am mers la spital, la urgențe. Am fost rugată să aștept. Sala de așteptare, improvizată pe coridor, cu trei scaune pentru bolnavi și cinci pentru aparținători era martor pentru asistentele obosite ce se plimbau alene.

După câteva minute din cabinet iese un domn cu soția. Domnul, clătinându-se pe picioare bombânea încontinuu. Asistenta aleargă după ei și strigă: ”Aveți haine de spitalizare?”, iar răspunsul vine prompt din celălalt capăt al coridorului: ”Nu mă internez până nu beau o cafea și fumez o țigară!”. Ușa se închide și aștept încă jumătate de oră.

Sunt poftită înăuntru. O asistentă și un intern îmbrăcat cu un halat verde își verifică adormiți Facebook-ul. Mă privesc lung și întreabă: ”De când vă doare?” Le răspund că de dimineață. ”Ați venit cam devreme”. După încă zece minute vine și doctorul care era de gardă, alene și plictisit. Îmi pune aceeași întrebare, îmi oferă aceeași concluzie. Am venit prea devreme.

Mă întind și se așează pe pat lângă mine, mă verifică, ”rezultatul” vine după câteva momente: ”S-ar putea să fie apendicele sau nisip la rinichi... sau poate o infecție urinară. Dar nu ar trebui să doară așa. Ați avea nevoie de analize de sânge, dar fiind duminică nu e nimeni în laborator”. Nicio problemă, noroc că știu pe cineva care lucrează, dau un telefon, mi se răspunde pozitiv.

Până așteptăm biologul, mi se pun două perfuzii, însă nimeni nu vine să-mi ia sânge pentru analize. Ajunge biologul, iar după jumătate de oră, internul, la fel de plictisit ca medicul, vine să îmi ia o probă de sânge, acompaniat de o infirmieră. Aflu că pentru a reduce personalul, femeile de servici iau uneori rolul de infirmieră. Încerc să-mi păstrez calmul. Mi se oferă un borcănel pentru proba de urină. Interul îmi aruncă perfuzia în brațe și nonșalant îmi zice: ”Acolo e baia”.

Intru la toaletă și privesc nedumerită perfuzia pe care o țineam în mâna stângă și borcănelul pe care îl țineam în cea dreaptă. ”Acum ce fac?” îmi zic. Trebuia să mă descurc cu o singuă mână. După ce reușesc să pun mostra cu greu, vine infirmieră să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. ”Niște hârtie igienică ar fi bună”. Mă spăl pe mâini, desigur, fără săpun. Statul nu dă bani pentru așa ceva, aparent.

Până se termină cea de-a doua perfuzie, ajung și rezultatele analizelor. Doctorul, la fel de plictisit, își pronunță diagnosticul: ”S-ar putea totuși să fie o infecție urinară. Vă prescriu un tratament, dar în caz că nu trece, vă rugăm să vă întoarceți. Ar fi bine să vă faceți o ecografie pentru orice eventualitate, însă nu la noi, la privat. La noi nu merge bine ecograful. Facem medicină ca acum o sută de ani”.

Dezamăgită, cu analizele în mână, merg la cabinetul privat pentru ecografie. Acolo doctorul se uită peste analize și îmi spune că s-ar putea totuși să fie altceva.

Concluzia? În România nu e bine să mergi prea devreme la spital, mai ales duminica. Iar în caz că mori, s-ar putea să nu știi niciodată de ce.