Sport
OPINIE. Începe o nouă campanie de calificare a naționalei de fotbal a României
Nici nu știm cum e mai bine și de ce să ne bucurăm, că a luat sfârșit (încă) o campanie eșuată de calificare a Naționalei de fotbal a României sau că începe o nouă campanie, cu noi speranțe și iluzii că, în sfârșit, va fi altfel. Sigur că, în egală măsură, am avea motive să ne întristăm în fața acestei situații. Până una-alta, să rămânem cu picioarele pe pământ și să vedem care e situația.
Viorel Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism
De ce am fi mai optimiști, de ce am fi mai pesimiști? Ce motive de îngrijorare să avem? Sau ce ne-ar putea face mai încrezători în șansele României fotbalistice de a urca în ierarhiile continentale și mondiale și a produce satisfacții, atât de mult și de intens așteptate de români?
Ar fi două căi de a ajunge și România să participe la un turneu final al Campionatului European (ale cărei preliminarii încep în curând) sau al Campionatului Mondial. Prima ar fi ca Naționala României, odată cu întregul sistem fotbalistic autohton, să-și ridice nivelul de joc, de organizare, competițional, cu alte cuvinte, să obțină calificarea pe terenul de joc după canoanele sistemului de organizare competițională cunoscut. Adică să obțină un salt valoric intrinsec care să-i asigure participarea în orice situație și cu marjă de siguranță. A doua cale ar fi ca ștacheta să fie lăsată mai jos, condițiile de calificare să fie mai lejere și numărul participanților mai mare. Pentru nepricepuți, leneși și profitori e preferabilă a doua cale, pentru cei de bună credință, pentru lumea fotbalului și a sportului și pentru toată țara ar fi preferabilă prima cale. Prima opțiune este pe termen lung și este un proces de durată, ce presupune însănătoșirea sportului românesc, necesitând voință politică, competență și bani. A doua opțiune este speculație politică aplicată în fotbal, obținerea votului, oportunism managerial, scăderea nivelului calitativ și a exigențelor, ce nu folosesc sportului. De prima cale nu vorbește nimeni la noi, a doua este pe cale să se producă. Așa că suntem pe cont propriu.
Iar ca o schimbare să se producă în organizarea și managementul fotbalului românesc ar trebui ca cineva să fie nemulțumit, să dorească o reformă, să știe cum și să fie capabil să o facă. Actuala federație (FRF) s-a dovedit, în mandatele trecute, prezente și viitoare, doar o mașină bine reglată de vot la nivelul cluburilor și al organizațiilor subiacente, incapabilă să producă politici sportive viabile, strategii eficiente și rezultate satisfăcătoare măcar. Fotbalul românesc, de ani la rând, este în scădere, pe contraperformanță, atât la nivelul cluburilor, cât și la Națională, atât financiar, cât și ca imagine și brand.
Și de aici se naște întrebarea de ce nu e nimeni nemulțumit ca să vrea să facă schimbarea?
Să luăm federația și selecționata. Aici toți sunt „mulțumiți” pentru că sunt în funcții și se perpetuează la nesfârșit, luând salarii bune, indiferent de performanțe. Dacă s-ar schimba, ar trebui să se dea afară pe ei înșiși din funcții. Cluburile principale (în mare parte), conduse de oameni din aceeași „gașcă”, supraviețuiesc prin mijloace tranzacționiste (vânzări-cumpărări repetate și comisionate de jucători), nu au strategii de creștere și promovare de jucători (nici măcar pentru a-i vinde scump), sub motivarea că nu sunt bani, ciclurile sunt lungi, n-au răbdare și nici pricepere. Deviza e „carpe diem” (trăiește clipa) și nimic nu contează până una-alta.
Apoi selecționerul naționalei, un alt posibil nemulțumit de performanțe, așa este ales, să nu fie nemulțumit, să nu ceară, să nu emită pretenții și „revoluții”, să fie recunoscător. Și așa se întâmplă, selecționerii, aleși pe criterii aleatorii (Contra, Rădoi, E. Iordănescu, cel puțin), vin, își cresc cota, pleacă de pe poziții mai bune și nici că le pasă de calificări și rezultate. Or, le-o fi păsând în sinea lor, dar își dau seama resemnați că n-au nicio putere asupra sistemului care-i promovează. Mulțumiți, cu excepțiile de rigoare, sunt și jucătorii români, al căror vis a devenit nu să iasă în evidență (și să exceleze) la echipa națională, ci să prindă un transfer afară, la un club bun, pe bani mulți. Cercul vicios al fotbalului românesc și al „blocării” lui incurabile se închide cu impresarii, adevărați managerii ai fotbalului românesc, care, dacă nu câștigă mult prin tranzații mari (valoarea cotei jucărilor români fiind în scădere), atunci câștigă prin tranzacții multe și repetate, fie cu jucări români (pe toate piețele posibile), fie cu jucători străini slab cotați. Prin asta, prin utilizarea resurselor (câte sunt) în afaceri mediocre, se înăbușe și mai mult fotbalul prin risipirea și proasta utilizare a acestor resurse.
Tare mult aș vrea să pot spune că prin numirea unui nou selecționar s-a schimbat ceva, că s-au îmbunătățit condițiile și că suntem îndreptățiți să sperăm la o calificare. Ce s-a schimbat? Federația e aceeași, susținerea, identică, selecționerul e din „familie”, n-are cotă și personalitate de revoluționar și nu dă semne de inconformitate. Lotul de jucători, cu mici ajustări, e același, iar rezultatul, din cât se vede, este o echipă națională „necreată”, scremută, fără titulari, fără contur de jucători și joc, „rotitoare” și în veșnică căutare.
Rămâne(m), așa cum se vede acum, o „vitrină” într-o piață de cartier, unde lumea își cumpără „de mâncare” și își negociază supraviețuirea, nu una de lux fotbalistic, de talente și competențe, de promisiuni și prosperitate. De ieșit în lume!
Citiți monitorulcj.ro și pe Google News
CITEȘTE ȘI:
