Actualitate
EXCLUSIV. Doi clujeni pe urmele lui Emil Racoviță în Antarctica. Incredibila lor aventură pe traseul Expediției Belgica, la un secol distanță
Doi clujeni, tată și fiu, au reconstituit întregul traseu științific și geografic al marelui savant explorator Emil Racoviță. Călătoria echipei de filmare spre Antarctica s-a desfășurat la bordul unui vas echipat special, cu care cineaștii au urmărit întregul traseu parcurs de celebrul velier RV Belgica acum 120 de ani.
Doi clujeni, tată și fiu, au reconstituit întregul traseu științific și geografic al marelui savant explorator Emil Racoviță. Aventura s-a transformat într-un documentar de lungmetraj, unde vocea lui Emil Racoviță aparține marelui actor Victor Rebengiuc.
Expediția antarctică belgiană (1897 – 1899) a fost prima expediție pe timp de iarnă în Antarctica. Condusă de Adrien de Gerlache de Gomery la bordul RV Belgica, a fost prima incursiune de cercetare științifică din istorie. Printre membrii expediției s-au numărat Frederick Cook și Roald Amundsen, exploratori care mai târziu vor cuceri Polul Nord și Polul Sud. Din acest echipaj a făcut parte și românul Emil Racoviță, naturalistul și fotograful expediției.
„Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic și șubred vas, ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogați, nici puternici, nici renumiți – dar erau conștienți de ceea ce se duceau să facă și știau ce-i așteaptă. Și ajunși acolo au făptuit greșeli și au fost prada slăbiciunilor omenești – dar au lucrat cât au știut ei mai bine și au făcut tot ce au putut. Și s-au întors numai 17, zicându-și că moartea celor doi sărmani tovarăși și propriile suferinți nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăuga o pietricică la edificiul științei, la acel focar de lumină, de adevăr și de dreptate, ce călăuzește omenirea spre timpuri mai bune” Emil Racoviță - „Spre Sud”
Clujul, pe urmele lui Racoviță. Cu bani proprii!
Echipa de filmare, din care au făcut parte profesorul universitar Gabor Xantos și regizorul Aron Xantos, a urmărit cu exactitatea coordonatelor geografice și de GPS întregul traseu al Expediției Belgica 1897 – 1899. În Antarctica s-au realizat filmări în toate punctele de acostare a Belgicăi acum 120 de ani, cu punctul terminus pe o insulă antarctică cu denumire românească, Insula Cobălcescu (distanța față de România - 14.881 km), denumită astfel de Racoviță.
Este cel mai complex film documentar de lung metraj biografic, istoric și expediționar, bazat pe noi cercetări, realizat în perioada 2014 – 2020 despre savantul explorator român.
Potrivit echipei de filmare, documentarul stă închis într-un seif, iar din cauza faptului că nicio autoritate publică sau companie privată nu se implică în finanțarea proiectului, s-ar putea să nu vadă prea curând lumina marilor ecrane.
Astăzi, 15 noiembrie, se împlinesc 154 de ani de la nașterea marelui savant Emil Racoviță, iar pe 19 noiembrie sunt 75 de ani de la moartea acestuia.
Ministru al Culturii: „Emil Racoviță... cine mai e și ăsta?”
Emil Racoviță. „A ști sau nu a ști”. De unde a început totul sau cum ignoranța clujenilor a ambiționat profesorii să pornească în călătoria vieții lor. Din 100 de clujeni, majoritatea au recunoscut doar numele străzii care duce în Gruia!
Mai mulți tineri, cu microfoane în mână, studenți la cinematografie ai profesorului Gabor Xantus, au dorit să afle ce știu clujenii despre cel care are are două busturi în oraș.
„Răspunsurile celor peste 90 de intervievați, trecători în fața acelor busturi au fost în copleșitoarea majoritate dezolante. Unii știau că este un mare poet, alții că ar fi fost un chimist, un inginer, dar sigur, este o stradă care duce spre Hotelul Belvedere. Concluzia acestui sondaj: Emil Racoviță rămâne un mare necunoscut pentru conștiința publică contemporană, un savant de talie mondială pe nedrept uitat în țara sa natală. Apoi, tot spre sfârșitul anilor 1990, cu ocazia unei audiențe la care l-am însoțit pe regretatul profesor, speologul Iosif Viehmann, biograful lui Emil Racoviță la un domn ministru al culturii, acesta a întrebat, mirat: «da… oare cine mai e și ăsta?» Adică Emil Racoviță. Probabil nu și-a amintit, pe moment. A fost punctul genezei acestui proiect, de aici începe aventura-maraton a proiectului cinematografic «A ști sau a nu ști» - in memoriam Emil Racoviță, în regia și cu imaginea lui Aron Xantus, cineast expediționar, cel care a preluat ștafeta inițiativei proiectului de la tatăl său, Gabor Xantus, scenaristul filmului, și a dus la bun sfârșit poate cel mai amplu proiect de film documentar (cel puțin ca acoperire geografică și costuri de producție) din istoria documentarismului românesc, cu intenția reintroducerii în memoria publică a lui Emil Racoviță”, a declarat Gabor Xantus.
Documentarul în cifre:
2 decenii de documentare
200 de zile de filmări în etape în perioada 2014 – 2020
45.000 de kilometri parcurși de echipa de filmare
1.000 de fotografii de documentare realizate pe parcursul filmărilor
Gabor Xantus, inițiatorul și scenaristul proiectului
„Documentarul așteaptă azi, închis în seif, să fie deblocat financiar și să urmeze drumul firesc pentru care a fost creat: să ajungă pe marile și pe micile ecrane din țară și din străinătate, să fie proiectat în toate școlile și în universitățile din România, să-l facă cunoscut întregii lumi, prin universul virtual pe cel care ar merita să fie ridicat la loc de cinste în galeria marilor personalități ale României, un exemplu de viață în primul rând pentru tinerii rămași azi fără idoli - pe Emil Racoviță”.
INTERVIU cu Gabor (inițiatorul și scenaristul proiectului) și Aron Xantus (regizorul, directorul de imagine și producătorul filmului)
De unde fascinația aceasta pentru Emil Racoviță? Cum ați ajuns să faceți un documentar despre savantul român (de unde a pornit/cine a venit cu ideea)?
Aron Xantus: Atracția noastră pentru cinematografia documentară, mai concret pentru acest subiect, nu a fost întâmplătoare. Bunicul meu, profesorul de geografie și de științe ale naturii, János Xantus (pomenit și azi cu recunoștință de foștii săi discipoli) a fost studentul și un apropiat al lui Emil Racoviță la Universitatea Regele Ferdinand din Cluj, iar mai târziu a fost consultantul științific și membru al echipei de filmare care în anii 1950 a realizat primul film documentar color românesc de 35 mm despre Muntele Retezat, în producția Studioului Al. Sahia. Pot spune că atracția pentru aventura cunoașterii, în cazul nostru pentru acest tip de documentar, vine de undeva din genele moștenite de la antecesorii noștri.
Revenind la întrebarea dumneavoastră privind sensibilitatea noastră pentru acest subiect, încerc să relatez istoricul total atipic al acestui film, despre care era bine să fie scrisă o carte cu învățăminte sau poate trebuia făcut un film al filmului…După ce am luat hotărârea la nivelul echipei studioului pe care-l conduc în sensul că trebuie creat un documentar reprezentativ despre Racoviță, a început un adevărat calvar care a durat mulți ani, cu căutări de parteneri, coechipieri, sponsori, finanțatori, coproducători, care au întârziat însă să apară…
Gabor Xantus: Atunci mai trăiau cei mai avizați cunoscători ai biografiei lui Racoviță, profesorii Gheorghe Racoviță, Alexandru Marinescu, Iosif Viehmann, cel din urmă fiind ultimul în viață care l-a cunoscut și personal pe savant și care avea harul povestirii unor amintiri personale fascinante trăite cu fostul său profesor, cu „Moșu’” cum îl pomenea cu simpatie și cu profund respect pe Emil Racoviță. Cu aportul lor aveam un scenariu finalizat cu care am pornit la drum, după cum spuneam, în căutare de parteneri și susținători. Eram conștienți de anvergura, de unicitatea, de riscurile și de costurile proiectului, dar eram și foarte hotărâți să-l realizăm. Adevărul este că la citirea scenariului aproape toți potențialii susținători au devenit sceptici și nu au îndrăznit să se aventureze în acest proiect considerat cel puțin fantezist, considerat un vis roz imposibil de realizat, cu toate că în filmografia noastră anterioară am mai avut proiecte dificile, la prima vedere „imposibile de realizat” și terminate apoi cu succes.
Câtă experiență ați avut în expediții așa complexe cum a fost aceasta?
Aron Xantus: Anterior acestui proiect am cutreierat lumea, de multe ori făcând echipă cu tatăl meu în cele mai exotice și neumblate teritorii ale Terrei, unde rar sau deloc nu ajungea un aparat de filmat, mergând pe urmele unor călători antropologi și naturaliști exploratori din vremurile eroice ale descoperirilor geografice, care au străbătut potecile triburilor vânătorilor de capete din Borneo în Oceania sau a papuașilor canibali din Papua Noua Guinee. Am filmat în numeroase țări din Africa neagră la triburi ascunse de ochii civilizației, pe insulele din Polinesia, Micronesia și Melanesia, am umărit dragonii pe insula Komodo și pe țestoasele uriașe din Arhipelagul Galapagos dar am avut și privilegiul să filmez din aer erupția vulcanului Mauna Kea din Hawaii sau topirea ghețarilor din Anzi. Cu aceste experiențe trăite și cu documentarele realizate acolo am prins curaj pentru o nouă aventură, numită de data aceasta „A ști sau a nu ști” - de la ghețurile Antarcticii la Ghețarul de la Scărișoara pe urmele savantului explorator român, Emil Racoviță.
Documentarul a fost realizat pe parcursul a 6 ani. Cum au fost împărțiți acești ani? Cât a durat „refacerea” traseului Expediției Belgica? Cum ați găsit acum Antartica? Ce schimbări au avut loc aici față de acum un secol?
Aron Xantus: Poate fi înțeles că multora li s-a părut aproape de necrezut, că se pot efectua filmări în Antarctica, în condiții extreme de climă antarctică sărind cu aparatura de filmare (de ultimă generație) de pe banchiză pe banchiză, cu acostări și filmări în toate cele 20 de puncte de debarcare făcute de expediționarii Belgicăi acum 125 de ani, că se poate filma pe apele cele mai furtunoase ale oceanului planetar ocolind Cape Horn, traversând Strâmtoarea Drake, urcând și coborând valuri de peste 15-20 metri înălțime, în timp ce răul de mare ne-a pus pe toți la podea, că se poate ajunge pe o insulă antarctică aflată la peste 14 mii de kilometri de România, care este un petec de stâncă de la capătul lumii cu denumire românească, Insula Cobălcescu, că vom putea aprinde reflectoarele noastre în întunericul peșterilor din Insulele Baleare sau în grotele cu gheață din Munții Apuseni etc.
În aceste condiții pentru noi proiectul Racoviță a devenit o provocare profesională și morală aproape patologică, o ambiție bolnăvicioasă și o sursă de energie aparent inepuizabilă în fața obedienței, a neîncrederii dar și a inculturii și a ignoranței cu care ne-am confruntat, din nefericire pe tot parcursul desfășurării acestui proiect. Ne-am propus, de la bun început să reconstituim cu aparatul de filmat traseul de odinioară al celebrei expediții, urmând riguros drumul Belgicăi. Am luat cu noi fotografii realizate de Racoviță în anii 1897/1899, am căutat unghiurile și perspectiva de unde el a fotografiat. Curios, dar în ciuda încălzirii ținuturilor antarctice limita de zăpadă pe crestele stâncoase era exact acolo, unde le-a imortalizat fotograful Belgicăi acum 120 de ani. Puțini știu, că membrii acelei expediții au fost primii din istorie, care au a petrecut iarna polară blocați în banchize, înfruntând întunericul, gerul şi furtunile polare fără să ştie, dacă se vor dezgheța apele în următoarea primăvară și dacă va mai fi vreodată cale de întoarcere acasă.
Titlul documentarului e inspirat din celebra frază „To be or not to be” din Hamlet (William Shakespeare). De fapt, așa începe și narațiunea. Dacă în opera lui Shakespeare, Hamlet contemplă moartea și sinuciderea, prin această frază, pentru duo-ul Xantos (Aron și Gabor) ce semmnificație are titlul documentarului?
Aron Xantus: Titlul filmului se leagă oarecum de această situație disperată și se inspiră dintr-o lucrare scrisă de Racoviță, de fapt o parafrazare a celebrei „To be or not to be” din Hamlet, o contemplare despre existență, despre moarte. Este, poate o reflexie indirectă a lui Racoviță la situațiile dramatice trăite în lunile de iernare polară, când mai mulți mateloți și ofițeri au intrat în depresie, și-au scris testamentele și mesajele de adio familiilor. Cel care le-a îmbărbătat cu scenete hazlii, cu bancuri și caricaturi a fost Emil Racoviță.
Ați avut la vreun moment dat gânduri să „abandonați” misiunea (documentarul) și să vă întoarceți acasă? Ce v-a determinat să continuați? Am citit despre răul de mare, de exemplu. Cum ați trecut peste? Cum a fost să înfruntați frigurile din zonă?
Aron Xantus: Expediţia noastră a început în Țara de Foc, în Ushuaia, orașul de la „capătul lumii” şi a parcurs teritoriile de unde a pornit vasul Belgica spre continental gheţurilor eterne. S-au realizat filmări spectaculoase pe Canalul Beagle, pe Isla de Los Lobos, pe Isla de Los Pajeros şi în pădurile de Nothofagus, îndoite de vânturile puternice ale acestor ţinuturi. Acostările şi filmările pe insule, la coloniile de foci şi de pinguini s-au realizat cu o barcă pneumatică Zodiac, pregătită pentru a naviga printre banchize şi sloiuri de gheață, pusă la dispoziția noastră cu generozitate de căpitanul vasului. În timpul filmărilor am avut parte de experiențe inedite la care nu ne-am fi așteptat, care nu erau prevăzute în scenario, dar care au devenit puncte forte în film și au rămas amintiri de neuitat.
Într-o dimineață geroasă, cu ceaţă şi burniță, cu lumini apocaliptice ne-am îndepărtat la vreo 6-7 km de vas pe care aveam amenajată baza, pentru a profita de acele ore magice când lumina îmbracă peisajul plumburiu, cenușiu într-un colorit fin, transparent și vaporos. După ce am terminat filmarea am oprit stațiile de radio și în liniștea asurzitoare a acestei împărății încremenite în gheață am privit tăcuți, în contemplare spectacolul feeric și grandios al naturii polare. Deodată, la doar câțiva metri de barcă s-au ridicat încet și curioși trei balene cu cocoașă (Humpback whales), misterioase mamifere care ajung la 16-18 metri lungime şi la o greutate de peste 30 de tone. În imensitatea lor tăcută semănau cu un submarin care se ridică încet la suprafață. Am fost înconjurați de o întreagă familie de balene care erau atât de aproape de „coaja de nucă” în care ne aflam încât pe moment nu am reușit să-i „înghesuim” în cadru nici cu cel mai superangular obiectiv. Întâlnirea a durat mai mult de o oră în decorul sumbru al banchizelor în derivă şi al icebergurilor. Am admirat, cu o mână pe declanșatorul vestei de salvare, cum acești monștri au avut grijă de noi. Se mișcau, se întorceau, se rostogoleau lent, vizibil grijulii să nu ne răstoarne în apa în care supraviețuirea se măsura în câteva minute.
Pinguinii au fost figuranții noștri cei mai hazlii. Coloniile acestor păsări stranii și zgomotoase sunt cățărate pe platourile stâncoase care se ridică deasupra țărmului. Pentru a coborî la apă, ei folosesc poteci paralele săpate în zăpada înghețată. Sunt trasee cu sens unic: pe o potecă urcă, pe cealaltă coboară, în șir indian zeci, sute de pinguini, în mișcare perpetuă de dimineața până seara, respectând cu strictețe „regulile de circulație”. Într-o zi, filmând o asemenea colonie pe care Racoviță le numea „orașe de pinguini” și care puțea îngrozitor de la distanță de guano, am pus trepiedul aparatului de filmat pe o asemenea potecă. Deși puteau să ne ocolească, șirul indian s-a oprit nedumerit. Apoi, după câteva minute de așteptare pasărea din fruntea șirului s-a apropiat tiptil și circumspect, s-a uitat curios la aparat, l-a ocolit de câteva ori, apoi a început să ciocănească bara de aluminiu uitându-se cu ochi mari nedumerit la mine. Îmi reproșa prezența acolo, vocifera timp în care ceilalți așteptau disciplinați să se elibereze traseul. Mi-a dat de înțeles că noi suntem intrușii, musafirii nepoftiți și nu se cuvine să perturbăm coregrafia lor strămoșească. M-a învățat că aici, în acest mirific univers, simpla prezență a omului este un factor perturbator în armonia perfectă a „scenariului” divin.
Cum v-a schimbat această călătorie perspectiva asupra vieții?
Aron Xantus: Am trăit, nu o dată, momente aproape transcendentale în lumea ghețurilor perene ale Terrei Australis. Se spune, că acei puțini, care au avut privilegiul să calce pe acest tărâm al marilor confluențe ale echilibrelor terestre și astrale vor avea o altă viziune despre lumea din jur. În mentalul lor, în filosofia lor de viață vor surveni inevitabile mutații care vor schimba radical raportarea la viața cu care am fost obișnuiți acasă. Trăind acele experiențe se „reorganizează” profund sistemul de valori și cotidianul mărunt din jur va fi privit într-o cu totul altă perspectivă, mult mai înțeleaptă, mai calmă și mai generoasă. Este poate cel mai de preț sentiment cu care ne-a îmbogățit peregrinajul nostru cinematografic în universul monumental, tăcut și misterios al Polului Sud.
De la partenerii proiectului lipsesc Ministerul Culturii și Centrul Național al Cinematografiei. În ce măsură aceste două instituții au contribuit ca documentarul să vadă lumina zilei? (mă refer aici și la capitolul finanțare/promovare etc).
Gabor Xantus: Să revenim puțin din armonia perfectă a Antarcticii la istoricul mai prozaic al acestui proiect. Acum mai bine de două decenii am început demersurile la cancelarii ministeriale considerând că un asemenea demers poate fi un proiect de țară, un mesager deosebit de eficient în promovarea imaginii României în lume. Am trimis nenumărate scrisori de intenție cu reveniri la fiecare schimbare de guvern, am căutat mari și prospere companii din România, ne-am adresat unor personalități de succes și cluburi de elită din antreprenoriat despre care știam sau credeam că sunt susținători ai valorilor naționale etc. Volumul acestor corespondențe sterile se pot exprima în biblioteci de mape, în cutii pline cu scrisori, multe kilogramele de hârtii, care țin și ele de istoricul, de arhiva și calvarul acestui film. Cei care nu s-au arătat interesați de proiect, nu au răspuns. Era măcar o chestiune clară. Mai mult ne-au îngreunat munca cei care au promis, dar în realitate nu au făcut nimic, ținând pe loc proiectul în iluzii deșarte, de multe ori ani de-a rândul. Apoi ne-am adresat și unei mari și prospere bănci din Transilvania cu gândul că va putea veni în sprijinul acestui proiect măcar cu zerovirgulăzerozero și încă un zero procente dintr-un profit fabulos, că va dori să-și asocieze numele cu un proiect reprezentativ de promovare a valorilor spiritualității și științei românești, valori ale cunoașterii universale cu care puține națiuni se pot mândri.
Păstrăm o corespondență emblematică cu această bancă, care „din lipsă de fonduri” a amânat de fiecare dată participarea pentru anul viitor, în timp ce gheața din Antarctica s-a topit, iar filmul a fost realizat din resurse exclusiv proprii, în condiții eroice. Aceste experiențe au dovedit că în viziunea unor potențiali susținători financiari investiția într-un asemenea proiect nu poate fi câștigătoare, pentru că nu este profitabilă din punct de vedere financiar, cum ar fi de exemplu un meci de fotbal.
Iar la acest capitol deja nu vorbim despre un film, despre un proiect oarecare, ci despre o raportare la niște valori clasice, perene și la un exponent de talie universală ale acestora. No comment.
Aron Xantus: Curios, dar după fiecare experiență de acest fel echipa noastră a devenit din ce în ce mai hotărâtă, mai ambițioasă și mai înverșunată în privința continuării și finalizării filmului. Deși aveam motive suficiente, niciodată nu ne-am gândit să capitulăm. Am acceptat sacrificiile și am mers mai departe. Până la capăt. Nu este lipsit de interes faptul că acest film a fost realizat în ultimul moment, când mai trăiau cinci personalități-cheie pentru acest subiect, care azi apar pe generic la capitolul „in memoriam…”. Iată de ce considerăm că documentarul de lungmetraj „A ști sau a nu ști” este un proiect de succes profesional și nu numai: o mână de cineaști expediționari devotați au reușit să ducă la bun sfârșit, să finalizeze și să pună pe masă un proiect în care foarte puțini au crezut, asumând toate greutățile, piedicile și riscurile de rigoare…
Ați amintit de costuri. La cât s-au ridicat, aproximativ, bineînțeles, și cine au fost cei care au contribuit?
Aron Xantus: Pe lângă toate obstacolele cu care ne-am confruntat, am fost onorați de susținerea familiei Racoviță, de nepoata savantului, doamna Marie-Jeanne Cașcaval și de câțiva prieteni și colaboratori inimoși și pasionați care au înțeles rostul acestui proiect. Fără ei acest film nu se putea realiza, pentru că ne-au oferit contribuția lor voluntară, de suflet la nașterea documentarului. Printre ei se numără domnul Alexandru Galoș, un susținător devotat și inimos al reînvierii memoriei lui Emil Racoviță, doamna profesor Alexandra Rus și compozitorul muzicii filmului, regretatul maestru Eduard Terenyi, regretații profesori Alexandru Marinescu și Iosif Viehmann, medicul și speologul Christian Ciubotărescu, actorul Ionuț Caras cu vocea versiunii de televiziune a filmului, Dan Profir, cu vocea narațiunii, producătorul executiv Adam Maurer dar și coechipieri străini: căpitanul chilian și echipajul vasului spărgător de gheață Ortelius, savanți de la Universitatea Sorbona, Observatoire Oceanologique Arago din Banyuls sur Mer, Franța, cercetători din Argentina, din Patagonia și din Țara de Foc, savanți exploratori de la Royal Belgian Institute of Natural Sciences, speologi din Mallorca, peștera Cueva del Drach sau descendenții expediționarilor de odinioară din Belgia, care au rezonat imediat și necondiționat cu tema filmului.
Cât de greu sau cât de ușor a fost să-l convingeți pe Victor Rebengiuc să vi se alăture?
Aron Xantus: O relație sufletească cu totul specială s-a născut atunci când căutam vocea lui Emil Racoviță. M-am gândit la domnul Victor Rebengiuc, la vocea și la interpretarea sa cu totul inedită, sensibilă și profundă. Nu l-am cunoscut personal, dar totuși l-am contactat, trimițându-i scenariul și textele extrase din jurnalele de bord ale lui Racoviță. Nu ne-a cunoscut până atunci, dar răspunsul a venit imediat, iar după înregistrările de studio de la București am primit următorul mesaj: „Sunteți mereu în gândurile mele.Sunt fericit că v-am cunoscut și că am colaborat pentru un proiect foarte valoros. Scoaterea din uitare a lui Emil Racoviță este o idee minunată și necesară”.
Unde va avea loc premierea filmului și când? Printre invitați se vor număra și moștenitorii celor care au luat parte la Expediția Belgica?
Aron Xantus: Ne întrebați când va avea loc premiera documentarului. Răspundem evaziv. Nu știm, deocamdată. Filmul din seif așteaptă să fie deblocat financiar și să înceapă, în sfârșit periplul de „scoatere din uitare” a legendarului explorator și savant român, Emil Racoviță. Așteptăm coechipieri la bord, noi ne-am făcut datoria…
O nouă expediție cu replica fidelă a navei și un site dedicat lui Racoviță
Recent, Fundația „Noua Belgica” din Belgia a început construirea unei replici fidele a navei. Construirea velierului este în curs, iar după finalizarea și lansarea la apă se preconizează refacerea traseului expediției de odinioară, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
În urma a două proiecții cu ușile închise, fără public, filmul documentar, respectiv autorii proiectului „A ști sau a nu ști” au fost distinși cu cel mai prestigios premiu al Academiei Române, Meritul Academic (în decembrie 2021), iar regizorul și directorul de imagine Aron Xantus cu premiul pentru cel mai bun film (documentar) de televiziune acordat de Uniunea Cineaștilor din România, decernat la Gala aniversară UCIN pe scena Operei Naționale în septembrie 2022).
Cu ocazia aniversării lui Racoviță, autorii filmului vor lansa curând website-urile www.emilracovita.ro și www.emilracovita.com, care vor conține materiale care nu au fost incluse în documentar, dar și multe alte noutăți, curiozități interesante din viața savantului explorator.
Cine a fost Emil Racoviță
Emil Racoviță s-a născut la 15 noiembrie 1868 la Iași. L-a avut ca învățător pe Ion Creangă. În 1896 își finalizează studiile de doctorat în Științe Naturale la Sorbona, fiind ales ca naturalist al expediției antarctice belgiene conduse de Adrien de Gerlache. Emil Racoviță a ridicat România în clubul select al celor cinci națiuni ale lumii care au cercetat primele în istoria omenirii pe atunci necunoscutul și temutul continent al sudului, Antarctica.
După reîntoarcerea din expediția Belgica devine subdirector al Institutului Oceanologic din Banyurs-Sur-Mer, apoi în 1920 se întoarce definitiv în România. Participă la înființarea Universității Regele Ferdinand din Cluj, înființează primul institut de speologie din lume, pune bazele unei noi științe, biospeologia. Apogeul carierei sale științifice a fost reprezentat de elaborarea unei teorii originale privind evoluția. A fost director al Institutului de Speologie din Cluj (1920 – 1947), senator din partea Universității din Cluj (1922 – 1926), rector al Universității din Cluj (1929 -1930), președinte al Academiei Române (1926 – 1929)
S-a stins din viață la vârsta de 79 de ani, în 19 noiembrie 1947, fiind unul dintre cei mai renumiți savanți pe care România i-a dat istoriei și culturii universale.
CITEȘTE ȘI:
