Actualitate
OPINIE Pasul pe loc al partidelor
În politică, forma creează fondul, iar comunicarea este parte integrantă din proces. Ca principale entități politice, partidele trăiesc prin ceea ce par că sunt și prin modul în care reușesc să convingă publicul despre acest lucru, mai ales în perioadele electorale, dar nu numai.
Drept pentru care, în politică, totul este (trebuie să fie) mișcare, atenție, receptare, adaptare, reglaj și schimbare atunci când e nevoie. În pârdalnica noastră democrație lucrurile nu stau deloc așa! La noi, partidele sunt „țepene” și, de prea mult bine, dedate la „lene”, atât personală, cât și instituțională. Deși în România ultimilor zeci de ani a fost vremea tuturor „reformelor”, cel mai puțin reformate sunt chiar partidele, cele care sunt (ar trebuie să fie), teoretic, motoarele schimbării într-o societate (și o lume) aflată în profundă tranziție.
România noastră funcționează (se schimbă) nu după un plan prestabilit (cum ar fi normal), ci „pe bază de accident”, în societate se produc diverse fracturi, dezastre, anormalități, aberații, care doar ele, sub imperativul fricii, reușesc să miște lucrurile în direcția corectă. Au reușit să schimbe câte ceva (cândva) frica de restaurația comunistă, crizele economice, corupția, abuzurile strigătoare la cer ale celor aflați la putere, întâmplarea, pur și simplu etc. Accidentul de la clubul „Colectiv” și reacțiile ce au urmat sunt un exemplu de semnal dat de o societate (aflată în dinamică firească) care și-a pierdut încrederea și răbdarea cu o clasă politică depășită și rămasă prizonieră propriilor interese (pecuniare, de cele mai multe ori). Pentru moment, politicienii de la vârf s-au speriat și au făcut un pas în spate, acceptând, cel puțin formal, ideea nevoii de reformare a propriei categorii. Așa a apărut un nou guvern (condus de un tehnocrat – Dacian Cioloș) și așa părea că, în sfârșit, clasa conducătoare din România a luat „contact cu solul”. Proba supremă (care a și venit) trebuia să fie cele două cicluri electorale (locale și generale) pentru a verifica dacă fenomenul este autentic sau doar unul simulat.
Bâlbâielile multiple din PNL (simptomatică, desemnarea candidatului pentru Primăria Bucureștilor) arată confuzia, căutarea, lipsa unei direcții clare și a mijloacelor de a o impune. Oamenii par a-și spune „parcă ar fi bine altfel”, dar faptele (le) arată că „nu suntem în stare s-o ducem până la capăt”. Se caută (de către toți) figuri noi, candidați dinafara sistemului, s-ar crea senzația de schimbare, dar, până una-alta, nu prea capătă consistență și credibilitate, iar proba decisivă va fi însuși votul. Simptomatică este, de asemenea, apariția printre candidații la primării a jurnaliștilor (foști sau activi), beneficiari ai unui capital de notorietate, și a independenților, cât de cât cunoscuți. E limpede însă că sunt soluții de moment, nu foarte profund analizate și pregătite, ce vădesc încă o dată lipsa apetenței și dorinței de schimbare temeinică și programatică.
O culme a contradicțiilor interne din partide o reprezintă situația din PSD, „sfâșiat”, pur și simplu, de tendințe opuse. Ca (mare) partid de stânga, având, teoretic, schimbarea în ADN, PSD se luptă să pară că ar vrea-o (prin declarații, intenții, candidaturi etc.), dar, prin fapte, arată clar că nu poate. Așa cum s-a anticipat/văzut, Liviu Dragnea (președintele partidului) era omul providențial al PSD, după (auto)demiterea lui Victor Ponta, omul „baronilor”, liderul pe gustul și înțelesul unui partid cu structuri puternice în teritoriu. Ajungerea lui în vârful partidului a fost gestul firesc și așteptat de toți, nu și condamnarea sa. Faptul că PSD nu se poate despărți de un lider condamnat penal (chiar cu suspendare) arată profundul conservatorism care domnește în acest partid. Mai mult de atât, nu doar că nu se dorește schimbarea clară, fără echivoc, simbolică a lui Dragnea din capul partidului, dar pare a „conveni” menținerea lui altor lideri cu probleme justițiare din PSD, întreținând (e drept, naiv) un cult al „vinovaților fără vină”, al „eroilor jertfiți pe altarul democrației”.
„Vom muri și vom fi liberi”, spunea un mai vechi slogan revoluționar. „Vom dispărea și vom fi liberi”, îndrăznesc eu să parafrazez în locul politicienilor (partidelor). Nu trebuie să fii mare vizionar ca să vezi că în lume, în Europa și în România comunicarea se schimbă și, pe cale directă de consecință, politica se schimbă. E o gravă și evidență lipsă de leadership, de încredere și de rezultate care au generat, întreținut și amplificat diverse forme de criză ce au dus societățile în impas și lumea în pragul războiului. Nu există probleme externe fără a exista crize interne, nu doar la noi, ci în toate părțile. Cetățenii nu se mai înțeleg cu proprii politicieni, nu se mai simt reprezentați de către aceștia și reacționează altfel. În unele părți (unde te-ai aștepta mai puțin), democrația pare o haină prea strâmtă pentru marile probleme, idei sau aspirații manifestate în diverse modalități. Nu-i de bine!
Nu putem cere alor noștri reforme radicale, revoluții, abandonuri, schimbări profunde, căci nu sunt posibile. Nu putem cere alor noștri să ne ducă în avangarda noilor realități. Dar le putem cere un dram de luciditate și adecvare. Un mic pas înainte.
