Actualitate
OPINIE: România - Albania, „în rezumat”
Mă-ntreb ce-i mai grav în acest eșec al selecționatei de fotbal a României la Campionatul European din Franța.
Unii spun că „modelul” e greșit, același ca-n politică, bazat pe aranjamente, evaziune și corupție. Alții zic că „boala” e una specifică fotbalului și ține de arhitectura și construcția unui sistem care nu se bazează pe selecție, valoare și performanță. Alții acuză în mod special atitudinea, atât a conducătorilor și staff-ului tehnic, cât și a jucătorilor, lipsiți, pur și simplu, de educația succesului și a performanței. Pentru o altă categorie (una a sensibilității), umilința și rușinea sunt lucrurile cel mai greu suportabile pentru cineva care, într-o întrecere de gală a națiunilor, investește speranță, devotament și onoare. Așadar, ce poate fi mai grav între „putreziciunea” unui sistem, „defecțiunea” unei construcții, lipsa de educație a competitorilor sau rușinea unei întregi nații?
Începând de duminică seară, în media și în media socială, în special, curg epitetele, comparațiile, personificările și metaforele, întrecându-se în a descrie, sinecdotic, într-un eșec sportiv, unul de dimensiuni naționale. E mult, e sever, e dur, pe alocuri, dar are sens, chiar dacă români de-ai noștri, mai puțin „chibiți”, se întreabă de ce atâta pasiune, de unde atâta năduf, de ce atâta disperare pentru ceva ce se cheamă fotbal. Aici e cheia, că nu e doar sport, nu e doar o simplă întrecere sau un banal meci (cu Albania), e vorba de progres, de educație, de cultură și civilizație, e vorba despre forța unei nații și despre puterea ei de emancipare și dezvoltare, la concurență cu alte popoare. Așadar, are sens să ne batem capul și, vorba aia, dacă nu acum, atunci când, dacă nu noi, atunci cine, dacă nu așa, atunci cum!
Mi s-a părut sugestiv (pentru justă înțelegere a fenomenului) să folosesc pentru analiză un model împrumutat din cultura bursieră. La urma-urmei, sportul este o dublă investiție, una financiară, pe de-o parte, și una emoțională (afectivă), pe de alta. Fără acest sistem de propulsare de tip „bimotor”, adică fără bani și fără public, sportul nu funcționează. Așadar, se știe că orice investitor pe piața de capital utilizează două tipuri de modele analitice în judecarea piețelor: analiza fundamentală și analiza tehnică. În primul caz, contează istoricul întreprinderii, profilul acesteia, numărul de angajați, cifra de afaceri, profitul etc., adică acele coordonate structurale ce definesc o întreprindere umană lucrativă. În funcție de parametrii acestor date de bază, de „sănătatea” acestora, investitorii iau decizia de „input” sau de „exit”. De cealaltă parte, analiza tehnică urmărește, în timp, simpla evoluție (grafică) în piață a unor indici, fără legătură cu datele fundamentale, și este utilizată, în special, de către speculatori, adică cei care vor un câștig imediat bazat pe „speculație” (cumpăr ieftin, vând scump). Atât și nimic mai mult.
Cu aceste premise, aș spune că la bursa fotbalului românesc nu există deloc analiză fundamentală, transparență și bază investițională curată, ci totul se tranzacționează la „bursa neagră”, folosind ca model de afaceri „speculația”, mai precis „lovitura”, urmată de „abandon” și, în cele din urmă, fără voia investitorilor, de pușcărie. Așa se explică toate falimentele din fotbalul românesc, cu aproape toate echipele aflate în proceduri judiciare și cu (aproape) toți patronii în închisoare. Trebuie precizat că nu peste tot în lume este așa, că există mai multe modele de afaceri de succes (fiecare după specific și posibilități), că se cresc jucători, se vând jucători, se câștigă trofee și se obțin venituri legale. Există chiar și în România asemenea tipuri de academii de fotbal, dar nu prea sunt băgate în seamă și nu sunt susținute de Federația Română de Fotbal sau de statul român.
De cealaltă parte, în lume, există o bursă a publicului care urmărește, iubește și plătește fotbalul, în jurul unor nuclee financiare (bine administrate), a unor echipe solidare (grupări de competitori sportivi și de fani) sau a unor trofee (foarte bine remunerate). Când nu se întâmplă așa (vezi la noi), dispar simboluri, se dezmembrează echipe, publicul se împrăștie și ajungem la fotbalul „sătesc”, fără public, de tip Chiajna și Voluntari.
În fotbalul românesc profesionist, totul se bazează pe „speculație”, iar aceste lucruri sunt vizibile și la echipa națională, ca un fel de vitrină a fotbalului, ce uneori a ascuns, alteori a exhibat tarele acestui fenomen. De pildă, câtă considerație, seriozitate și imaginație vădește o federație care, aproape neîntrerupt, timp de 25 de ani de „libertate”, desemnează „DOI” selecționeri: un general „închinător la icoane” (Anghel Iordănescu), cu certe probleme de educație (lingvistică), cu puseuri de venalitate și oportunism politic și cu un anturaj dubios (un general - Gabriel Oprea - infractor-plagiator); și un „cartofor” cunoscut (Victor Pițurcă), care a jucat (și a câștigat) de mai multe ori la „barbut” fotbalul românesc. De la Națională (tot mai nedemnă în evoluții), în cercuri concentrice, urmează „Federația” și „Liga” (tot mai autiste în raport cu nevoile reale), echipele divizionare (tot mai puține și mai sărace), publicul (tot mai nervos și mai departe de fenomen) și banii (tot mai puțini și tot mai negri).
Cam acesta este rezumatul partidei România - Albania, în cel mai generos Campionat European posibil și în cea mai ușoară grupă din câte se putea.
