Actualitate
OPINIE Lupta continuă
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi - fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016.
Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, și antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, portița lăsată în Parlament, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
