Actualitate
OPINIE. Eșecul unui stat
Ne învârtim în jurul cozii de credem că e altfel: România prezintă toate semnalmentele unui stat eșuat, cu principalele instituții blocate, cu partide și politicieni care nu mai reprezintă pe nimeni și cu o populație cvasi-absentă din spațiul public.
Capitala nu mai e un loc al convergenței, iar proiecte de interes național nu există. Democrația e doar cuvântul care ține de formă acestor manifestări, golită însă cu totul de conținut: nimic nu-i a poporului, nimic nu-i pentru popor. Blocajul este total și funcționează atât de jos în sus (de la mase către clasa conducătoare), cât și de sus în jos (de la conducători către cei conduși). E o lipsă totală de încredere, atât din partea populației în privința elitelor conducătoare (că vor face ceva bun și pentru ei), cât și din partea liderilor aflați la putere (că vor fi înțeleși, urmați, crezuți). E o lume pe apucate, de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta, de la o lege la alta, de la o Curte la alta. Se lucrează la hei-rup și la rupere, nu pentru ziua de mâine, nu pentru poimâine, ci fix pentru clipa de acum, că poate „mâinele” nici nu mai există. Iar ceea ce am descris mai sus nu e distopie negativă, ci România acestor luni, săptămâni, zile, ce-or mai fi.
Blocajul principalelor instituții ale țării e evident și vizibil pentru oricine: Parlamentul îl izolează și sabotează pe Președinte și-i taie din prerogative, iar acesta blochează și el decizia parlamentară, atât cât îi stă în puteri, și încearcă să găsească sprijin în dreapta sau stânga. Pe această falie, între doi centri importanți de putere, de-o parte și de alta a prăpastiei (tot mai adânci), se așază celelalte instituții importante. De partea Parlamentului este Guvernul, condus de o marionetă care face țara de râs pe oriunde merge și execută orbește ordine de partid, nu comandamente naționale. În partea președintelui se află DNA (ca parte a Justiției), reprezentat de Laura Codruța Kovesi, un personaj pregnant mereu, dar care acum a ajuns la paroxism, într-un autoblocaj absolut: nu e bine să fie revocată, nu e bine să fie păstrată în funcție, nu e bine să-și dea demisia, nu e bine să rămână în funcție, nu e bine nimic, ca tot ce se întâmplă la noi în aceste zile. De partea Parlamentului (cu arme și bagaje), a trecut Curtea Constituțională a României (CCR), care după 15 ani re-moșește Constituția după placul cuiva, ajungând și un fel de metresă de partid aflat la putere. De partea Președintelui mai apare Parchetul General, prin declarații sporadice și poziții implicite mai ales favorabile Cotroceniului. Iar în acest no man's land (dintre cele două entități războinice) regăsim CSM (Consiliul Superior al Magistraturii), derutat, confuz, slab, inactiv, scindat, neștiind (ca noi toți) cine va câștiga. Ca și sateliți țepeni în atitudine și decizii putem adăuga Inspecția Judiciară, de partea Parlamentului, și DIICOT, de partea Președinției. Sciziunea, blocajul și anularea reciprocă ar putea fi ilustrate în continuare, pe același principiu, fără a discuta aici cine e „mai tare” și cine e „de vină”, dar încă una mai poate fi adăugată: aproape jumătate din șefii Poliției din țară sunt cu delegație (fără concurs), interimari, putând fi schimbați oricând, după bunul plac, iar unii dintre ei fiind chiar incompatibili cu funcțiile ocupate, cum arăta presa acestor zile. Aceasta este starea generală în toate instituțiile statului, de incertitudine, de provizorat, de parțialitate.
În fruntea acestor instituții, în bună parte, au ajuns, în împrejurări tulburi, dubioase, sub comandă politică directă, tot felul de incompetenți și nulități, docili, fără pricepere sau coloană vertebrală, doar pentru a răspunde corespunzător la comenzi. Aceeași situație, dusă până la caricatură, domnește și în ministere, la toate eșaloanele. Aceste fracturi de competență, de decizie și de asumare nu pot rămâne fără urmări pe termen mediu și lung, ele conduc deja către destructurarea statului, de la o verigă la alta, de la o zi la alta. Astfel că se pierd proiecte, se pierd bani, se pierd legături și contacte interne și externe, se fărâmițează totul până se face praf și pulbere.
Capitala însăși se află în faliment, un teatru al neputinței celor de la putere de a-și impune tentațiile dictatoriale și a celor din opoziție de a se opune și anula aceste pulsiuni. Partidul a devenit un fel de sculă a liderului care comandă și primește răspuns fără crâcnire, fără a se gândi la viitor, la alegeri, la câștiguri sau pierderi de imagine. E ca sfârșitul lumii: PSD fie ajunge unicul partid din România, fie dispare de pe scena politică. Fiecare își închipuie pentru sine ceva ce sigur nu se potrivește cu ceea ce dorește celălalt.
Prin felul în care se votează legile, prin modul în care reacționează oamenii și instituțiile, prin pasivitatea asta de rău augur, pare c-am intrat într-un loc îngust al istoriei noastre și ceva tragic trebuie să se întâmple ca să ieșim de acolo. Eu sper că nu, dar mă tem că nu e posibil.
