Actualitate

OPINIE. Ispita întrebărilor fără răspuns

E mai puțin obișnuit, pentru jurnaliști, să-și întrebe cititorii (telespectatorii, ascultătorii, utilizatorii) despre lucruri pe care (real, aparent sau retoric) nu le înțeleg.

În exercitatea curentă a profesiunii lor, de fapt, jurnaliștii își întreabă sursele (explicite sau implicite), pentru a afla de la ele informații noi și relevante și pentru a le transmite apoi cititorilor/consumatorilor, ca un plus de informații (față de ce știu ei) și ca un plus de înțelegere (față de cât pot pricepe ei singuri). Această simbioză socio-politică (jurnalist-cititor) e unul din principiile de căpătâi ale vieții  democratice și unul din stâlpii ei de rezistență. Sensul fundamental al relației (de prestări servicii calificate vitale) rămâne același (dinspre jurnalist spre utilizator) și trebuie să rămână același, cu toate că statutul jurnalistului este (tot mai) amenințat, cu toate că rolul lui social pare (tot mai) ambiguizat și cu toate că au apărut nuanțări considerate normale în era Web 2.0.

Așadar, ar trebui să rămână firesc ca cititorii să-și întrebe jurnaliștii și să aștepte de la ei „limpeziri”, „clarificări”, „lămuriri” despre lumea din jur, chiar dacă paradigma comunicării mediatice se schimbă și ea, cum se schimbă toate. De pildă, ceea ce ieri (și azi din ce în ce mai puțin) se numea „furnizare de informații importante” (de către jurnalist înspre cititor), de mâine (dar începând chiar de azi) se cheamă tot mai des și tot mai clar „selecție de informații relevante” (de către jurnalist pentru cititor). Pe de altă parte, tot ceea ce ieri (și până în ziua de azi) o numeam „plus de cunoaștere” a realității (adus de jurnalist în folosul omului obișnuit), de mâine (dar tot mai frecvent, chiar de azi) să se numească „interpretare în spiritul adevărului”, un serviciu nou, nu doar util, ci și necesar în era fake news și a dezinformării/manipulării. Mai adaug la aceste lucruri (abstracte și complicate pentru unii) faptul că a devenit cumva normal (în epoca rețelelor sociale și a interactivității) ca jurnaliștii să se informeze direct de la cititori/utilizatori/ consumatori (îi spune crowdsourcing), să le solicite finanțare (îi spune crowdfunding), să încerce să le câștige încrederea (într-o lume a intereselor și a neîncrederii) etc.

Cu toate acestea și, evident, împotriva curentului, m-am încăpățânat să nu înțeleg niște lucruri și să-mi permit să întreb despre ele.

De pildă, nu pot să înțeleg de ce e bun Brexit-ul pentru români. Știu desigur că o parte (mică) dintre  români  sunt antieuropeni. Știu că Brexit-ul dă bătăi de cap UE și că e o problemă complicată chiar și pentru britanici, că și-au bătut capul vreo trei ani și nici acum nu e sigur că e bine ce-a ieșit după alegerile anticipate recente, care dau liber ieșirii din UE a Marii Britanii. Dar de ce s-ar bucura românii de asta? L-am auzit și pe președintele Iohannis spunând că Brexit-ul e bun pentru românii din UK (peste 500 de mii), pentru că e „cu acord”. O cunoștință din România, stabilită cu familia în regat, e entuziasmată de englezi, e încântată de Boris Johnson și jubilează de victoria netă a Conservatorilor lui. De ce? Un prieten, aflat nu de multă vreme în Londra, privește cu seninătate Brexit-ul (ca pe ceva implacabil), dar nu ca pe ceva decisiv sau periculos pentru el (deși nu are un statut cert încă în UK). Poate că e bun pentru că nu vor merge și alți români în Marea Britanie, să le creeze lor (celor deja acolo) „probleme”. Ca să fie tacâmul complet, am citit recent un sondaj care arată cu britanicii înseși nu sunt atât mișcați/interesați de Brexit în sine, cât sătui și plictisiți de toată povestea lui (imposibilă) și dornici să se termine odată, într-un fel posibil. S-a dovedit că, odată urnit, Brexit-ului i-a fost mai prielnic să meargă înainte decât îndărăt.

Apoi nu pot înțelege cum, în România, vreme de 30 de ani, a fost ignorată/ratată/ocolită de vot, tocmai educația (cea mai importantă temă socială), în condițiile în care în fiecare casă/familie e cineva la școală și se poate presupune întemeiat că fiecare părinte (bunic, frate, soră) cu drept de vot vrea binele copilului aflat în școală. Orice altceva a contat în peste șapte cicluri de alegeri generale (și tot atâtea prezidențiale), oamenii au votat toate „prostiile” (neocomuniști, anticomuniști, „telegenici”, guralivi, bețivi, chiori, șmecheri, „muți” etc.), s-au luat după toate „fentele” (privatizare, sărăcie, bunăstare, criză, anticorupție, anti anticorupție  etc.), dar nu realizau că votul cel mai sigur și cea mai bună investiție (de țară și de familie) era o educație sănătoasă pentru copiii lor. O fi greu de înțeles, o fi greu de urmărit, o fi greu de controlat, nu știu. Dar lucrurile nu par deloc schimbate în preajma unei noi încercări de reformare a educației naționale.

Nu înțeleg apoi cum în România, după treizeci de ani de democrație, nu s-a format o clasă politică autentică și o societate civilă care s-o genereze și s-o controleze. Am rămas tot în logica „serviciilor” atotstăpânitoare și atotcontrolabile, care fac și desfac jocurile de putere, indiferent de partidele aflate la putere. Iar atunci când nu sunt manevrate de cineva, partidele noastre (noi și vechi), din amatorism, din lipsă de reguli și de selecție, se comportă ca și cum ar fi. E un semn de imaturitate.  Și apoi nu înțeleg de ce societatea/democrația noastră nu se maturizează, dimpotrivă, pare, câteodată, că vrea să-și reia adolescența.

Ispita întrebărilor fără răspuns nu se oprește aici.