Politică

OPINIE. Unde nu-i responsabilitate, vai de autoritate

Ne putem întreba (și e bine s-o facem) de ce a devenit premierul României atât de agresiv, de colțos, de reactiv, dincolo de faptul că e, cel mai adesea, inadecvat și, de multe ori, penibil. Unii vor zice că e (pre)campanie electorală prezidențială și că e firesc (cu de la sine putere) să ridice tonul din poziția în care se află.

Alții vor socoti că așa îi spun să facă consultanții politici, care au avut întotdeauna un rol determinant în existența politică a acestui personaj tragi-comic. Câte puțină dreptate o fi având fiecare, dar, cred eu, această nouă Viorică Dăncilă e rezultatul unei metamorfoze personale, a unei evoluții peste fire, ce depășește slabele puteri omenești de înțelegere și împotrivire.

În sistemul politic actual democratic, funcția de prim-ministru, de departe, e cea mai puternică, mai influentă și mai responsabilă. Nici nu trebuie explicat foarte mult, căci prin monopulul gestionării resurselor, prin controlul politic efectiv (de partid) și cel decizional, șeful executivului, și nu președintele sau Parlamentul, deține rolul primordial efectiv în conducerea statului. Și nu doar la noi.

Așez această putere foarte mare a guvernării statului  într-o triadă, formată din competență, responsabilitate și autoritate, în lipsa căreia orice act de guvernare eșuează. Competența e suportul tehnic, acel bagaj de instruire  și de cunoaștere profundă, care îi permite unui lider să înțeleagă o realitate și să ia deciziile corespunzătoare situației. Responsabilitatea e componenta morală a oricărui act managerial/decizional, un (auto)amortizor și un fel de frână în calea abuzurilor, care tentează orice exponent al puterii. Autoritatea ar fi instrumentul personal și instituțional pe care-l folosește în exercitarea actului de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor. E lesne de înțeles că, în această triadă, una nu merge fără cealaltă.

Bunăoară, degeaba e un premier competent (un tehnocrat), bine intenționat și responsabil, dacă e lipsit de autoritate (personală, de partid, instituțională), el nu va reuși să facă nimic din ce și-a propus și va fi/părea un prim-ministru slab. Vorbim aici despre o guvernare moale, dezarticulată.

Pe de altă parte, degeaba s-a înzestrat cu autoritate (personală, instituțională) ca prim-ministru, în zadar e animat de bunăvoință, bunăcredință și responsabilitate, dacă n-are capacitatea de a pricepe (singur sau consiliat de alții) realitatea și a avea viziunea celor mai bune decizii. Vorbim aici despre o guvernare amatoristă.

În fine, duetul competență profesională plus autoritate personală, lipsite de simțul responsabilității, poate produce cele mai mari aberații și abuzuri posibile. Pot intra în discuție decizii dinadins luate în defavoarea interesului public și în folosul unei persoane sau a unui grup. Aici vorbim despre o guvernare discreționară și autoritară.

În paranteză fie spus, chiar prin trecerea în revistă a acestui sumar de situații, avem explicația proastei guvernări a țării noastre în cei aproape treizeci de ani de democrație. Niciodată n-am avut/găsit pe cineva (de ce?) care să îndeplinească deodată cele trei minime condiții și să facă ce trebuie pentru țară și pentru noi toți.

Simularea poate continua în condițiile în care lipsesc nu una, ci două din componentele triadei, și ne putem imagina consecințele.

Așadar, care-i profilul Vioricăi Dăncilă raportat la această schemă de înțelegere a guvernării prin triada competență/responsabilitate/autoritate? S-o spunem neted și fără exces de argumente, personajul nu s-a hrănit nici din marii clasici ai dreptului, ai economiei, ai umanismului filologic  sau ai tehnicii, instruirea ei a fost precară (constatabilă cu ochiul liber), iar competența nu poate fi invocată, sub nicio formă, în sprijinul acestei guvernări. Tehnic vorbind, nu pare a stăpâni nimic din ceea ce gândește, face sau susține public din managementul guvernării.

Presiunea morală sau responsabilitatea publică pare să fie un apendice de care fiecare politician român se dispensează cu ușurință și seninătate. Sau funcționează prin transfer. V. Dăncilă a fost pusă prim-ministru de Liviu Dragnea „pentru că știe el ce face” și el era responsabil. Așadar, premierul răspundea moral față de cine a pus-o, nu față de țară, oameni, propria conștiință. Când sursa originară (bună sau proastă, nu conta pentru ea) a dispărut (Dragnea a intrat în pușcărie), Dăncilă a preluat un  fel de surogat de responsabilitate, servind grupul de susținători/apropiați, partidul. Iresponsabilități evidente: disprețul față de democrație, politică, demnitatea funcției, populism deșănțat, îndatorarea țării, favorizarea crizei, degradarea imaginii externe a țării etc. Responsabilitatea nu poate fi invocată în contextul acestei guvernări, singurul gest responsabil ar fi însemnat declinarea ofertei.

Și-a rămas autoritatea. Neavând niciun alt sprijin real pentru guvernare, Viorica Dăncilă s-a refuziat în agresivitate, arțag, atacuri la oricine, o gâlceavă declarativă continuă ca substitut de autoritate. De fapt, atât e capabilă să înțeleagă din actul guvernării și din puterea (foarte mare) a funcției: că poți face orice și că orice faci e bine câtăvreme o ocupi. Atât. Și că nu dai socoteală nimănui. Puterea metamorfozează pe toți, dar pe ea a dus-o într-o rezervație mentală stranie, un fel de distopie.

Nu mai e lipsă de legitimitate, e impostură crasă.