Politică

OPINIE. „Nesfârșirea” războiului

„Nu de război mi-e frică, ci de nesfârșirea lui”.

A ieșit această parafrază (retorică), dar de fapt ni-e frică tuturor de război, și acelora mai emotivi și empatici prin firea lucrurilor, și acelora, aparent, mai reci și mai tari și chiar putiniștilor, cei care cred, din diverse motive „personale”, că și-au găsit protector, simbol și „cauză” într-un „derbedeu” al Rusiei și al istoriei. Dar acum nu despre frică vreau să vorbesc, ci chiar despre „nesfârșirea” acestui război, despre cauzele acesteia și despre punctul mort în care pare să fi intrat mersul lucrurilor.

Spuneam că toți ne gândim/reflectăm la război, mulți dintre noi reacționăm/interacționăm în diverse feluri (direct sau prin rețele), iar alții (mai puțini) reflectă, analizează, cugetă în scris sau vorbit despre asta, cu mai mult sau mai puțin folos. Căci „Babelul” comunicational există, „vocile” bune și rele sunt strâns amestecate, „cine are dreptate” iese greu la lumina, emoția și interesul sunt mai puternice decât rațiunea, minciuna de multe ori e mai seducătoare decât știrea”, iar știrea nu e câteodată ce ar trebui să fie. 

Scriu despre acest conflict (explicit, ruso-ucrainean, implicit, de-a dreptul global) de când era doar posibil și mai mereu am fost preocupat mai ales de propagandă și dezinformare, cu speranța/iluzia că, fiind un „război hibrid”, trebuie să fim atenți să nu-l extindem, să nu-l amplificăm, să nu-l lungim fiecare dintre noi din neatenție, neștiință, precipitare sau emoție a momentului. Cu toate că îmi dau seama, acum, după ce grozăvia a început, că propaganda și dezinformarea joacă un rol esențial în continuare, nu acesta e lucrul cel mai important, ci războiul real și efectele sale, viețile distruse ale oamenilor, pagubele imense produse, atenția acordată refugiaților, lipsa unui orizont al păcii, negocierile pentru încetarea focului șamd. Iar în această privință, chiar dacă se fac multe (primirea și îngrijirea refugiaților, sancțiuni date agresorului, ajutoare financiare, militare, umanitare, medicale etc. date victimelor), domnește un cvasisentiment al neputinței, urmărim șocați un „masacru” zilnic cu senzația de spectatori îngroziți, cu impresia stresantă că n-are nimeni nicio cale de a interveni și că nu există nicio soluție de încetare a „măcelului”. 

Cum s-a ajuns aici?

Probabil că nimeni nu deține răspunsul complet, căci de l-ar fi avut, s-ar fi făcut ceva sau s-ar face acum. Căci nu există doar un singur „vinovat” (unul principal, da), nu există o singură „victimă” (una principală, da), nu există un singur interes (unul mai mare decât altele, da), nu există un singur sacrificiu (unul tragic, da), nu există o singură explicație (cum cred unii) și nu există o soluție simplă și ușoară de ieșire din război (așa cum se vede). Nici nu înțelegem bine cauzele războiului, nu știm intențiile reale și ultime ale invadatorului, nici puterea de rezistență a celui invadat și nici toate interesele adiacente acestui conflict. Dacă le-am ști poate că și „sfârșirea” lui ni s-ar părea mai posibilă și mai aproape. Pare a fi o situație fără ieșire, o tragedie (greacă), în care sacrificiul este necesar, și chiar se produce, dar nu pare a fi suficient și mă tem nimeni nu deține măsura a ceea ce înseamnă „sacrificiu” și „jertfă” pentru ieșirea din situația tragică. 

Ce știm sunt presupuneri, dar nu prea sunt motive de pace:

• Există o falie de civilizație profundă între ucraineni și ruși (dincolo de „frăția” de sânge, de animozități și revanșe istorice), primii vor un alt model (cel occidental, democratic, cred), suveranitate și independență (pe adeasupra), ceilalți nu sunt dispuși să accepte asta, în frunte cu Putin și alături de toți cei care-l susțin, pentru că este asimilat unui eșec al (civilizației) lor. În ultimii treizeci de ani, această „dilemă” n-a fost elucidată, dimpotrivă, s-a adâncit, s-a cristalizat și conflictualizat și doar războiul a mai rămas să tranșeze. Aici aprope că nu există loc pentru înțelegere negociată, divergența e veche, o „coaptă”, conflictul a transformat-o în ură, pacea pare departe
• Modelul autocratic, cu iluzii imperialist-țariste și cu inserții oligarhice, propus și exercitat de Vladimir Putin, departe de a fi fără cusur și fără fisuri. Lipsa de progres economic, tehnologic, politic/civilizaționat nu poate fi compensat (la nesfârșit) prin autoritate și forță militară (la extrem). Unii se întreabă (pe drept cuvânt) ce-a oferit și ce oferă Putin tinerei generații și Rusiei viitoare. Dacă răspunsul este tot oligarhi și tot forță armată, acestea n-au cum să aducă pacea, nici în Rusia, nici în Ucraina
• Comunitatea internațională (NATO, UE etc.), generic, vrea să pară că ține la reguli, că le respectă, dar aceste „reguli” trebuiau să împiedice acest conflict și n-au făcut-o. Dacă nu le schimbă, războiul merge până la „final” (nu știm exact ce înseamnă asta, dar nu-i de bine); dacă le schimbă, există riscul (nu și certitudinea) unui conflict mondial explicit. Nu-l vrea nimeni. Cine ar putea aduce pacea: norocul, epuizarea combatanților, „lebăda neagră”? Pacea e la voia întâmplării
• Marile puteri, mereu preocupate de minimizarea pierderilor și maximizarea câștigurilor, se află în căutarea acelei „limite” a echilibrului, a deținerii/scăpării de sub control și a degenerării lucrurilor, acolo unde toți au de pierdut și transformările devin ireversibile. Dar acest echilibru acum nu înseamnă căutarea păcii. Rusia a vrut război, dar nu e clar nici ce înseamnă victoria, nici ce înseamnă înfrângerea pentru ea; UE nu vrea război la ea acasă, dar îl suportă și nu l-ar vrea extins; SUA vrea să rămână mare putere (știe că nu e singura) și ar vrea s-o facă cu cheltuieli cât mai mici și câștiguri (simbolice și economice) cât mai mari; China vrea război, dar limitat și fără să pară că se amestecă etc. Nimeni nu vrea războiul cu orice sacrificiu, dar nici pacea cu orice preț. 

Privit acum din interior (ruso-ucrainean), războiul pare că escaladează, privită din exterior, pacea pare a bate pasul pe loc. De aici senzația de „nesfârșire”, de blocaj, de absurd, de spectacol grotesc, fără nicio perspectivă.

Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.

CITEȘTE ȘI:

OPINIE. Viorel Nistor: „Demență, răzbunare, cruzime”