Ne plângem că elevii nu mai sunt interesați de școală. Ne plângem că sistemul de învățământ este deficitar. Însă ar trebui să privim și din altă perspectivă. Cum stăm, în România, la capitolul relație profesor-elev?
După șocul alegerilor din 26 mai, vom rămâne cu niște amintiri puternice, câteva consecințe politice, juridice și economice notabile și, lucrul cel mai important pentru mine, cu un mare câștig.
Ecaterina Andronescu, deși poate bine intenționată când vine cu totul felul de idei pentru modificarea sistemului educațional românesc, reușește să își bată joc de copii, de viitorul țării.
Este o estimare educată anume că în fiecare moment 1 milion de români stau la coadă undeva, atât de mare este entuziasmul naţiei de a cheltui banii din salariile şi pensiile crescute în ultimii ani.
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani.
În ultima vreme, mulți clujeni au strigat că valorile noastre, care ne fac cunoscuți la nivel național și internațional, nu sunt omagiate cum trebuie în timpul vieții, că sunt ignorate, că merită să fie celebrate. Că nu ne bucurăm de ei cât sunt în viață și îi regretăm doar după ce mor. Însă, întrebarea mea este: de ce omagiem doar anumite valori, de ce se cheltuie bani de la bugetul local pentru ele, în timp ce pentru alții, nici oamenii de rând, nici autoritățile nu își rup două ore din viața lor atât de ocupată?
Unul dintre fenomenele cele mai nocive, mai periculoase și mai fără de noimă, de la noi și din vremurile recente, este acceptarea și perpetuarea stării de complicitate. E mult mai grav și mult mai dăunător decât ne închipuim.
