De ce panica nu e o soluție, iar închiderea școlilor nu va da rezultate?

De mai multă vreme militez public, pe toate căile care-mi sunt la îndemână (presă de opinie, scrisă și online, invitat în emisiuni TV, rețele sociale, blog, de la catedră, în discuții cu prieteni și cunoscuți etc.), pentru apariția și afirmarea de partide politice noi, care să conteze în viața politică românească, să se implice profund în jocul politic și să preia puterea atunci când va sosi momentul și când vor merita acest lucru.

Suprapunerea referendumului pentru justiție cu alegerile europarlamentare a generat o campanie electorală efervescentă și în care temele legate de politicile europene și viitorul Europei au devenit secundare temelor de politică internă.

Cine sunt votanții care au luat decizia de participare la scrutinele de duminică înaintea sau în timpul campaniei și cine sunt cei care s-au decis chiar în ziua votului?

Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”. Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.

Campania iniţiată în luna martie în judeţul Cluj a strâns până în acest moment 14.500 de semnături.

Un sociolog clujean (strămutat din București) anticipa o prăbușire a PSD în perspectiva seriei de alegeri ce va începe odată cu europarlamentarele din 2019. Să ne mire asta?

Până când ne vom maturiza (ca stat, țară, națiune), până când vom identifica și aplica (popor și conducători) un model propriu de existență și creștere, rămâne să ne luăm după alții și să ne comparăm cu ei. Și să fim serioși, n-am fost niciodată nici foarte inventivi, nici foarte consecvenți, nici (tot timpul) foarte norocoși (în istorie) în a găsi cele mai bune căi și cele mai bune modele de coexistență.