Actualitate

28 de ani, patru roți și-o încredere de fier

Ioana e boboc la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Univesității ,,Babeș-Bolyai”. A venit prima dată în Cluj în urmă cu un an și a decis că nu mai vrea să plece. Tot de un an muncește ca „instructor de viață” în cadrul Fundației Motivation și Responsabil Intermediere la Asociatia Club Sportiv Rotile Abilității. Vorbește cu entuziasm despre locul ei de muncă. Îi plac colegii și domeniul de activitate și la 28 de ani încearcă să facă de toate.

În timpul liber Ioana joacă tenis de câmp și handbal: ,,Deși îmi place foarte mult sportul nu pot să îl fac la un nivel ridicat, să fac performanță. Din cauza bolii nu pot face mare efort.”

Clasa a XI-a, momentul de cotitură

Fiica cea mică a familiei Farcaș a crescut în Lunca, un sat mic din comuna Șieuț, județul Bistița-Năsăud. ,,Sunt cea mai mică din familie, mai am un frate și o soră” spune Ioana. Acolo terminat și scoala generală, iar pentru liceu a plecat în Bistrița. Viața de licean nu a fost foarte diferită de a celorlalți, până într-un punct.

„Am fost o persoană fără probleme până la vârsta de 17 ani când a început să mă doară spatele, iar la început nu am băgat în seamă. După o perioadă însă, am început să am probleme mai mari.”

Diagnosticul a fost crunt: Malfomație Arterio-Venosă Spinală. Această afecțiune reprezintă o conexiune anormală și fragilă între artere și vene, care se asociază cu un risc crescut de hemoragie.

„Boala a apărut în urma unui efort foarte mare, am făcut un accident vascular spinal.”, mărturisește aceasta. Din păcate sistemul medical românesc nu a avut soluții pentru afecțiunea adolescentei: „Până am mers la Budapesta a durat ceva timp și boala a evoluat. Am fost operată de opt ori la Budapesta. Cu greu mi-am revenit, dar am rămas în scaun rulant. Asta se întâmpla în clasa a XI-a.”

,,Nu m-am simțit niciodată marginalizată de familia mea”

Liceul l-a terminat cu greu, însă nu și-a continuat studile. Schimbarea drastică a debusolat-o. Neputând să accepte pe deplin ce se întâmplase, Ioana s-a închis mai întâi în ea, iar mai apoi în casă. „După liceu am stat acasă, singurele ieșiri erau la spitalele de recuperare. Nu ieșeam pe strada, îmi era rușine.”, recunoaște ea astăzi.

Despre familie are numai cuvinte de bine, rostindu-le cu voce apăsată în care se simte toată recunoștința pe care le-o poartă: ,,Părinții m-au susținut și mi-au dat foarte mare libertate. Nu m-am simțit niciodată marginalizată de familia mea. Din partea  fraților mei am am patru  nepoței. Copiii m-au ajutat foarte mult să depășesc situația în care sunt.”

Aflată în spital pentru recuperare a auzit de asociația Motivation. După o periodă a apărut nevoia unui scaun rulant și așa a intrat în legătură cu ei.

„Au venit la mine acasă, m-a impresionat modul lor de lucru, mi-au luat măsurători pentru ca scaunul să fie perfect pentru mine și apoi am plecat într-o tabară.” Deși a fost sceptică în ce priveste plecarea în tabără, acum e bucuroasă că a mers. A văzut în acel loc persone care deși aveau un handicap, nu erau cu nimic mai prejos de oamenii sănătoși: „Am găsit acolo modele, mi-am spus că dacă ei pot și eu trebuie să pot.”

Întoarsă din tabără a hotărât să se angajeze. A cautat locuri de muncă în Bistrița însă a primit oferta din celor de la Motivation din Cluj. Ioana Farcaș s-a stabilit în Cluj unde locuiește singură. În cadrul asociației se ocupă de organizarea de tabere pentru persoane care sunt în scaun rulant. În aceste ieșiri îi învață pe semenii ei să devină independeți.

Îi place orașul însă spune că mai sunt destule lucruri de făcut pentru a-l face unul accesibil pentru persoanele cu handicap: ,,Cea mai mare problemă  sunt mașinile parcate pe trotuar. Atunci trebuie să cobor pe carosabil. Bordurile sunt o altă poblemă, în zona în care  stau sunt obligată să merg aproximativ 500 de metri  pe șosea deoarece nu am nici o șansă să urc pe trotuar. E bine, dar se poate și mai bine. Instituțiile publice trebuie și ele modernizate. Am fost foarte placut surprinsă  de sucursala Electrica, deoarece au o platformă care m-a ajutat să urc scările.”

Din păcate unele corpuri ale clădirii primăriei sunt inaccesibile personelor cu handicap locomotor: „Am fost la Primărie să îmi fac flotantul și  în acel corp de cladire nu este platformă. Cea din corpul principal nu funcționează.”

Se bucură de fiecare zi pe care o are la dispoziție. De curând are și carnet de conducere. Vorbește despre asta cu o sclipire în ochi. Tot cu zâmbetul pe buze vorbește și de muzica populară specific zonei natale pe care o ascultă când îi e dor de casă.

Spitalul leac pentru trup, dar și leac pentru suflet

Tot în spital și-a cunoscut și iubitul. Se întâmpla în Târgu-Mureș. Ea era la recuperare, el era alături de tatăl lui. Au început să vorbească și au păstrat legătura chair și după perioada de spitalizare. Acum au ajuns la cinci ani de relație.

„Cel mai bun lucru la el e fapul că niciodată nu m-a făcut să mă simt o persoană cu dizabilități. Când sunt cu el mă simt eu, Ioana normală, fără nici o problemă.” Jumătatea Ioanei e încă la Târgu-Mureș, deoarece spune că orașul e mult prea aglomerat pentru el.

Fata optimistă și cu părul blond face ochii mari și spune despre sine:„Sunt o persoană puternică care se adaptează tuturor situațiilor și sunt foarte ambițioasă, nu îmi place să renunț. Asta m-a făcut să reușesc și să revin. Ambiția de mai mult. Știu că mereu se poate mai mult.”

Astfel, Ioana demonstează că este diferită doar dintr-un singur punct de vedere: sufletește. E împăcată cu ea, mult mai împăcată poate decât mulți dintre cei care pot păși liberi pe stradă. Este optimistă, chiar dacă nu a beneficiat de toate premisele unei vieți reușite. Este visătoare și mai cu seamă, este fericită privind demn și fără ezitare spre viitor. A dat de dovadă perseverență și încredere de fier, pentru că într-o mare de oameni care privesc în jos și într-un amalgam de stereotipuri, trebuie să înveți să te miști puternic și convingător, chiar dacă câteodată par să te doboare valurile.