Actualitate
OPINIE Între democrație obosită și alegeri „dandana”
În România, e campanie electorală pentru parlamentare, dar pare a trece pe nesimțite, într-o stare de răceală, absență, indiferență.
Din două una: ori „trenul de campanie” (cu sloganuri, afișe, discursuri, dezbateri, scandaluri și gălăgie) trece pe lângă oameni fără ca ei să-l vadă și să-l audă (sau să le pese), ori oamenii trec pe lângă „tren” fără să-l simtă sau poate fără ca el să existe. E o atmosferă ternă, de sfârșit (de democrație) și nu de sărbătoare (cum ar fi firesc). Așadar, pare a fi liniște și, la prima impresie, nimănui (înafara partidelor) nu-i pasă cine va câștiga sau va pierde, oamenii nu discută, nu se agită, nu mizează. Se spune că, în asemenea situații, liniștea nu e bună, ci rău prevestitoare. Cu adevărat, sub această pojghiță a aparențelor, ar putea sta ascuns un „monstru”, cum am văzut și cu alte prilejuri. Până la posibila sa „ivire”, am găsit niște explicații pentru această „nefirească lipsă de entuziasm pentru democrație și alegeri pe care o manifestă românii”, atât alegătorii, cât și aleșii. Cauzele sunt generale și conjuncturale.
Starea de „sastiseală democratică” nu ne-ar fi tocmai specifică (ca democrație tânără), dar observăm că a ajuns și la noi și se manifestă în diverse forme. Iată câteva simptome:
1. În mod aparent inexplicabil, oamenii par sătui de libertate, de drepturi și de alegeri libere, „li s-a aplecat” și „acrit” de libertate și încearcă să se scuture de ea. Comportamentul democratic e tot mai straniu, iar când oamenii se duc la alegeri, le „trântesc” în chipul cel mai neașteptat.
2. Sistemul politic democratic pare defect/nefuncțional în toate componentele lui: politicienii sunt în pierdere de viteză, imagine și credibilitate și mai degrabă se ascund decât se arată; presa este slabă și scindată, o parte a pus „steagul jos” și servește cu nerușinare politicului (nu cetățeanului), cealaltă luptă cu sistemul, dar fără entuziasm și eficiență; iar cetățenii sunt scepticii, nemulțumiți, indiferenți și nu mai așteaptă nimic sau poate (doar) o „minune”.
3. În România, nu există o cultură, o civilizație și o disciplină a votului. În mod normal, votul ar trebui privit ca o forță a mulțimii, formă de control a puterii, beneficiu și oportunitate, nu ca o corvoadă sau moment de jenă ori silă. Nici votul rațional nu funcționează, pentru unii singura soluție fiind abandonul civic.
4. Partidele politice sunt organizații închise și depășite, incapabile să mai atragă (valori) și să se reformeze. Cele mari și vechi (PSD, PNL) sunt organizate tribal, pe interese ierarhice, fără criterii meritocratice, cele noi sunt construite fie pe interese subiacente (PRU, ANR), fie pe interese remanente (PMP, ALDE), fie pe interese generice, vagi, instabile (USR). Primele au probleme de imagine, ultimele au probleme de organizare și funcționare. Partidele vechi „mor” greu, cele noi „se nasc” și mai greu.
5. E o mare criză la noi de lideri charismatici și de leadership, care ar putea tracta „șandramaua”, insufla energie scenei politice și speranță corpusului electoral. Prin forța împrejurărilor, pentru președintele Klaus Iohannis există doar problema autorității (prin tăcere), nu și a animării și însuflețirii vieții politice; premierul Dacian Cioloș este un tehnocrat, decuplat de la sistemul politic, pe care el îl poate activa prin inducție, nu prin contact direct. Liviu Dragnea (lider PSD) n-are anvergură politică, amplitudine intelectuală și viziune, comportându-se ca un „maistru” care explică ucenicilor. La aceleași cote stă și Alina Gorghiu (PNL), care însă e „doamna învățătoare” în mijlocul copiilor. Călin Popescu Tăriceanu se comportă ca un „moș Teacă” al politicii, cu reflexe de Zaharia Trahanache, iar Traian Băsescu vrea să facă (iar) injecții cu adrenalină dintr-o seringă cu otravă. Nicușor Dan e în faza dicteului verbal și a dicției politice...
6. Politicienii nu mai propun proiecte mari și teme noi și majore de discuție, pentru că nu prea au, nu sunt siguri că vor putea să-și onoreze promisiunile, nu fac gălăgie și nu vor să facă mari angajamente sau gafe, care să atragă atenția și să provoace mânia mulțimii. Grația „lebedei albe” stă sub frica „lebedei negre”.
7. Nu mai avem nici măcar conflicte (reale sau imaginare) de campanie. „Dușmanul” cu care trebuie să lupți pentru a-l învinge a dispărut cu totul sau numai din imaginația consilierilor politici. „Fantoma comunismului” de altădată s-a cam stins, „stafia vânzătorilor de țară” tresaltă din când în când, „anticorupția” și-a tocit toate colțurile prin rostogolire, nici „ungurii” nu mai sunt ce-au fost. De ruși, americani și UE nu se (prea) atinge nimeni (decât tangențial). A rămas „bătrânul Soros” pe baricade, cu banii și fundația lui, să învie un conflict apărut nitam-nisam, din mintea lipsită de inspirație a cuiva.
8. Publicul nu așteaptă să fie convins, nu urmărește mersul campaniei, dezbaterile electorale și ofertele partidelor. Cei care se duc la vot știu cu cine să voteze, iar cei care nu se duc, de ce și-ar pierde vremea. România e formată din trei bucăți mari: a celor care nu vor să se schimbe ceva (ca să nu fie mai rău), a celor care vor să se schimbe totul (ca să fie mai bine) și a celor pentru care răul e etern și binele imposibil. Marja de mișcare și de transgresare este destul de redusă. Dacă nu se produce cumva „minunea”.
Greu de închipuit chiar și o „minune” în România. Parcă nicio „dandana” nu e posibilă!?
