Actualitate

Erou fără acte, regrete după 30 de ani. Dumitru Inclezan, mărturii emoționante despre Revoluția de la Cluj: „În acele clipe, nu știam că mă rog și pentru fratele meu...”

În decembrie 1989, Dumitru Dragomir Inclezan era angajat la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) Cluj-Napoca. El a fost unul dintre cei care au pornit mișcarea revoluționară de la CUG. El este fratele lui Ioan Inclezan, unul din cei 27 de martiri care și-au vărsat sângele pe străzile clujene.

Acum, la trei decenii distanță, Dumitru „Mitică” Inclezan și-a adunat gândurile, povestind, într-un amplu interviu oferit pentru Monitorul de Cluj, trăirile care l-au cuprins înainte, în timpul și după Revoluția de la Cluj. Timp de aproape trei ore, bărbatul încărunțit a deschis tolba cu amintiri, unele frumoase, amuzante, altele pline de durere și dor. Are un nod în gât când vorbește despre fratele său, când rememorează rugăciunile în genunchi de pe caldarâmul rece, dar își stăpânește emoțiile. Au curs destule lacrimi în urmă cu 30 de ani, atât pentru fratele său, Ioan, răpus la Astoria, cât și pentru celelalte victime care s-au jertfit pentru o libertate amară.

„Mi-am pus întrebarea: de ce am avut atitudinea pe care am avut-o în decembrie `89? Eram o fire rebelă, nu eram UTC-ist, nu eram membru de partid, am refuzat să fiu. Am văzut însă cum trăiesc unii dintre cei care ne conduceau. Păi, dacă ăștia trăiesc așa „rău”, că ne conduc și au pe gratis unele lucruri... Ăștia ne iau chiar de proști? Începuseră și la lucru să ne educe în spiritul societății multilateral dezvoltate. Eram obligați, toți, să citim articolul de ziar cu evenimentul momentului. Îmi venise rândul, nu puteam să refuz, cine eram eu să refuz?

Iau ziarul, mă ridic... când am văzut poza lui Nicolae Ceaușescu, nu că am văzut negru în fața ochilor, dar nu știam ce să fac! M-am enervat și i-am dat un «elan» ziarului, am dat cu Ceaușescu, la figurat, de pământ. Am făcut stânga-mprejur și am ieșit din secție. Ca urmare a acestei îndrăzneli, m-am ales cu o hârtie de detașare la Canal. După o chibzuială de o oră și jumătate, m-am întors cu nota de transfer. Am fost poftit afară, luat de gât, s-a terminat cu îmbrânceli. Am rupt nota și le-am spus că eu nu m-am cerut acolo. Eram oarecum și obraznic. A fost un moment din viața mea care a contribuit la atitudinea din `89.”

După incident, Dumitru Inclezan nu a mai fost primit la serviciu. Dimineața își bătea fișa de pontaj, apoi se plimba toată ziua prin secții, căutându-și singur de lucru. Nopțile și le petrecea cu urechile lipite de aparatul radio. Asculta, pe ascuns, Europa Liberă și Vocea Americii, iar mișcările din Polonia l-au îndemnat să se gândească cum ar putea să declanșeze o mișcare similară și „acasă”, chiar înaintea ultimului Congres al Partidului Comunist Român.

„Am înglobat un mic grup, cu care aveam aceleași afinități politice. Un «sindicat liber», i-am zis noi. Am început să vorbesc cu prietenii mei, cu Ioan Cornici, cu Gheorghe Pop, au fost de acord cu ideea. «Voi, în zonele voastre, vorbiți cu oameni care agreează discuțiile noastre, dar să nu fie membri de partid, că ne toarnă!». Am început să scriem lozinci, acolo prin CUG. «Furasem» o cretă mai specială, avea în componență ulei de in, care nu se ștergea.

Am scris «Jos comunismul, jos Ceaușescu!». I-am spus prietenului Cornici de ispravă, s-a dus, a verificat. A doua zi, am trecut pe acolo să văd dacă nu au șters. Era pus lacăt pe grupul social, pe cabina de acolo. Ar fi găsit un cetățean de naționalitate maghiară, dar nu știu ce i-au făcut... Colegul meu, ca să mă asigure de bravura lui, a scris și el pe spatele secției «Jos comunismul!», mare, în timpul pauzei de masă.”

„Cum să bruiez semnalul când vorbește Ceaușescu...?”

Absolvent al Liceului Energetic, dar și al Facultății de Instalații, Mitică Inclezan avea cunoștințe de bază în electronică. Mergea deseori, ca mulți alții, pe dealurile Clujului, să vizioneze campioanetele de fotbal. Și-a construit apoi o antenă „trăsnet” și, pe modelul cehoslovac, a încercat să bruieze semnalul emisiei în momentul discursurilor lui Ceaușescu. Apoi, după faimoasa vizită a lui Gorbaciov în Germania de Vest, clujeanul a simțit că acolo e ruptura. Atunci e momentul.

„Cumpărasem din comerț mici amplificatoare, le-am supraalimentat și astfel intrau în autooscilație, iar imaginea începea să fluctueze. Am luat semnal de pe antena mea, receptam și Clujul, după aceea am băgat-o în rețeaua internă a blocului. Puteam să bruiez vreo 200-300 de metri. N-am făcut mare lucru, dar voiam să fac ceva, să-l deranjez, să nu-l mai aud pe «ăla» cum se laudă.

Am aflat despre evenimentele de la Timișoara tot din presa europeană, nu-mi venea să cred. Când am aflat, am zis gata, ăsta e momentul, se întâmplă și la noi! Mi-am revigorat grupul de discuție, «sindicatul» nostru. Entuziasmul nu era foarte mare, căci nu știam cum să reacționăm. A venit însă dimineața de 19 decembrie 1989. În zilele alea nu dormeam nopțile, toată noaptea eram la radio, să ascult ce se întâmplă.”

În fața porții fabricii de oxigen din CUG, Mitică Inclezan găsise o cisternă cu numere de Timiș, care venise după oxigen. A intrat în discuție cu șoferul cisternei, care s-a speriat la îndemnul bărbătesc „te-am chemat să-mi spui ce se întâmplă la Timișoara!”. Și timișoreanul, la fel precum clujeanul, avea un băiat și o fată. Avea o familie de hrănit, iar spaima îl cuprinsese pe șofer.

„Ca să-l atrag spre mine, i-am spus că și eu am familie, dar că nu mi-e frică de ăștia. Nu știu cât de «nefrică» îmi era, dar aveam curajul ăsta să-i spun, să-l atrag în discuție. Mi-a zis, că îmi și vine să plâng când îmi aduc aminte, «domnule inginer, la noi e jalea de pe pământ. La noi au murit oameni! La noi s-a tras în oameni, s-a tras și noaptea din elicopter. Timișoara este închisă, vor să ne radă de pe fața pământului. N-are voie să iasă sau să intre nimeni». Nu am făcut cunoștință, deși mi-ar face plăcere să-l revăd. Știu doar că avea cu patru ani mai mare ca mine, eu aveam 33 de ani, și că fetița lui avea 11 ani, iar băiatul 7.

Asta a fost discuția între noi. Am început să mă gândesc. Ce am putea face, să venim în sprijinul ăstora? În gândul meu se învârtea ideea că, într-adevăr, ar putea avea dreptate, să-i radă de pe fața pământului. Era un precedent, era Piața Tiananmen din China. Am zis, ia nebunul ăsta exemplul de la chinezi și îi rade pe ăștia! Nu aveam mare curaj să vorbesc cu cei din fabrică, era un colectiv nou creat, nu puteai să ai încredere în toată lumea.”

„N-am mai avut îndrăzneală să cer ceva, dar mi-am continuat firul intențiilor!”

„Vorbesc cu colega mea, Viorica Luca, ea era inginer-chimist. Tu știi ce s-a întâmplat la Timișoara? Eu vreau să fac ceva, să merg să vorbesc cu băieții, să ieșim în oraș. La un miting, nu știam cum să numesc acțiunea. Era prima persoană în care am avut încredere. Mi-a zis să vorbesc cu băieții, l-am trimis pe unul să-i cheme. Ne-am întâlnit într-o sală unde era tabloul electric general al fabricii. Îi așteptam cu Viorica, care m-a însoțit: «Mitică vrea să vorbească cu voi!».

Când m-am văzut în fața lor, având poziția asta, mă luase frica, nu prea aveam încredere în toată lumea. Le-am relatat cele auzite de la timișorean, i-am întrebat dacă ei vor să se alăture ideii mele. Eu vreau să plec prin combinat, să vorbesc cu lumea, să ieșim în stradă. Le-a căzut fața la toți, m-au speriat când le-am văzut reacția. Unul singur a avut un comentariu vulgar. «Ce ... aia a ta vrei, să te închidă ăștia?!». N-am mai avut îndrăzneală să le mai cer ceva, dar mi-am continuat firul intențiilor. M-am plimbat prin combinat și vorbeam cu toți cei pe care-i știam.”

Timp de două zile, Mitică Inclezan și-a bătut picioarele prin secțiile CUG, fiind avertizat de amicii Nelu Cornici și Ioan Chita că este urmărit. A fost poftit afară în mai toate secțiile, iar în dimineața de 21 decembrie 1989 s-a dus acasă, să-și ducă copiii la vecina care urma să aibă grijă de ei. Pe atunci, nu știa că avea să vorbească pentru ultima oară cu fratele său, martirul Ioan Inclezan. Vorbise cu el despre intențiile sale și în ziua anterioară.

„El, repede, «și eu vin, și eu vorbesc!». I-am spus să nu vorbească, era nou în colectivul său. Am arătat spre copiii mei: «Vrei ca ăștia să nu mai aibă tată?». L-am rugat să stea să se odihnesacă măcar două ore, era obosit cum lucrase noaptea. A zis că nu stă mult, apoi s-a dus la colegii din căminele din Gruia și pe strada Cernei, la prieteni. Intenția era să oprim tramvaiele în fața CUG, pentru că nu știam cum să determinăm lumea să intre în intenția noastră. Eu personal am vorbit cu peste 100 de persoane. Ideea era să mergem la Casa de Cultură a Studenților, știam că e un loc unde se mai aduna lumea.”

„M-am panicat, am uitat de existența fratelui meu!”

La îndemnul Vioricăi Luca, Mitică Inclezan s-a întâlnit și cu soțul acesteia, Emil, care obișnuia să meargă în Centru, având o sumedenie de cunoștințe. Printre ei, actorul Călin Nemeș și Radu Negru. Apoi, după ce au oprit tramvaiele în fața CUG, muncitorii au început să înainteze spre Centru, fiind opriți de trei baraje de scutieri și pompieri militari. Pe traseu, muncitorii de la fabricile din zonă s-au alăturat mulțimii.

„În Iris, în zona complexului alimentar, un alt baraj. Acolo ne-a vorbit și fostul director al CUG, inginerul Tălpeanu. A vorbit la portavoce, să calmeze muncitorii. Lumea nu l-a ascultat, s-a spart barajul ăla. N-au fost agresați civilii sau cei din forțele de ordine ale regimului – eu le-am considerat forțe de represiune –, am ocolit barajul pe alături. Cu niște colegi de la mecano-energetic, am mers până în zona Gării, iar apoi până în zona Astoria. Apropiindu-mă de zona Gării, într-un grup mi s-a părut că-l văd pe fratele meu. Grupul acela a luat-o spre Centru.

„Ajungând în zona Astoriei, la un moment dat s-a tras. În vacarmul acela, în ecoul străzii înguste, zici că s-a tras din toate direcțiile. Lumea a început să se dea la o parte, pe trotuare. După ce s-a terminat prima rafală, s-au strâns din nou. Iar s-au auzit două-trei rafale, iar s-au dat la o parte, iar lumea a început să fugă. M-am panicat, efectiv am uitat de existența fratelui meu, și am fugit înspre Gară. Abia apoi mi-am adus aminte de fratele meu. M-am întors, am văzut salvarea că a venit. Printre cei încă prezenți acolo, mult mai puțini, nu l-am văzut pe fratele meu.”

A fugit acasă, însă, deși a văzut lumină, nu a intrat. S-a întors la fabrică, într-un marș de frică, să nu afle nimeni că a fost pe-acasă. Apoi, în noaptea spre 22 decembrie, nu dormise deloc. Asculta radioul. Soția, văzând că bărbatul ei nu doarme, l-a trimis să stea la coadă pentru lapte. Apăruse și unchiul de la țară, care știa deja că nepotul său, Ioan Inclezan, fusese împușcat. Cineva dăduse un telefon la miliția din Suatu...

„În acele clipe, nu știam că mă rog și pentru fratele meu...”

„În jurul orei 04:20, țin minte această oră, cred, cât voi trăi, am auzit anunțând la Vocea Americii că în Cluj au fost mișcări de stradă. Am zis, gata, din momentul acesta nu mai pot să-mi facă nimic, pentru că știe Europa, știe toată lumea. Și dacă mă arestează, orice ar fi! M-a liniștit știrea. Cu gândul că iese fratele meu de la serviciu, am zis să mergem în Centru. În jurul orei 07:00, am ajuns în fața fostei primării, unde am găsit doi băieți. Stăteau acolo singuri, am zis să-i întreb ce s-a întâmplat.

Am început să înglobăm un mic grup. Ca să nu creadă unii din jur că noi suntem huliganii despre care vorbea Ceaușescu, am zis «hai, să facem o rugăciune pentru morți!». Ne-am pus și am făcut o rugăciune, pentru libertate, pentru morții noștri. În acele clipe, nu știam că mă rog și pentru fratele meu... A fost o rugăciune atât de forțată, eram toți speriați! Stăteam în genunchi, am spus «Tatăl Nostru». Ne uitam, nu cumva de la ceva geam să tragă în noi. La un moment dat, se apropie o persoană cu o haină canadiană. Am zis că o fi de la Securitate.”

Era, de fapt, preotul Matei Popovici, din Mănăștur. De la el aflase Mitică Inclezan că au murit oameni și în preajma Fabricii de Bere. Îngrozit de teroarea pe care comuniștii au semănat-o în sânul propriului popor, revoluționarul s-a hotărât să nu mai plece acasă, până nu va bloca chiar și economia națională. Îi venise ideea să urce, alături de părintele Popovici, la balconul vechii Primării. Însă, cum se spune, cei din urmă vor fi cei dintâi... și chiar așa s-a întâmplat.

„Noi am fost primii, dar am ajuns ultimii în balcon, pentru că, urcând pe trepte, preotul s-a împiedicat. L-am prins să-l ajut, a mai făcut un pas, m-a tras după dânsul și am căzut și eu. Între timp, alte persoane erau la balcon pe când am urcat și noi, într-un final. Am putea spune că noi am determinat ceea ce s-a întâmplat acolo. Am fost noi primii, dar am fost ultimii. Nici dânsul nu este revoluționar cu certificat, nici eu.”

„Ce să mai caut eu acasă...?”

Unchiul lui Mitică Inclezan, care nu știa cum să-l confrunte pe nepotul său cu adevărul crunt al morții lui Ioan Inclezan, i s-a alăturat revoluționarului în căutarea fratelui său, „Nelu”. După un prim popas la Neurochirurgie, au ajuns la morgă, la IML. Au fost „bine primiți”. În biroul medicului legist era un vechi aparat rusesc Sokol. Acolo aflase de momentul fugii cuplului Ceaușescu. Acolo și-a găsit Mitică fratele ucis de gloanțe.

„Am coborât la demisol, acolo era un coridor mare. Pe o latură a coridorului era o intrare în sala de morgă. Erau câteva persoane pe masă, alte 14-15 persoane erau jos, aruncați ca sacii, la întâmplare, pe jos, pe beton. Primul la coborâre, cu intrare în partea stângă, era fratele meu. Avea un bandaj la gât, plin de sânge, și o gaură în cap. Am dat la o parte bandajul să văd, avea o despicătură din zona claviculei până sub ureche, iar pe aceeași direcție, în partea superioară a capului, avea o gaură.

Nu am putut să-l mai văd. Din momentul acela, ne-am întors în centru. Nu îmi venea să mai merg acasă. Ce să mai caut eu acasă? Cum să mai merg eu la părinți, să le spun ce s-a întâmplat? Au murit și nu le-am povestit absolut nimic din ceea ce vă relatez! Nu am putut, să-mi reproșeze că din cauza mea... sigur, eu nu l-am forțat pe fratele meu. Pe nimeni din cei pe care i-am angrenat în această mișcare nu am obligat. Cine a vrut, a participat, cine nu, nu.”

O listă lungă cu semnături pe o foaie îngălbenită, scoasă dintr-o mapă modestă, confirmă acțiunile povestite de Mitică Inclezan (vezi Galerie Foto). La despărțire, mărturisește că a fost pentru ultima oară când relatează pe larg, în public, povestea tristă, dar atât de esențială a acțiunilor sale. Acum, la trei decenii distanță, afirmă cu amărăciune că Revoluția martirilor care și-au vărsat sângele a fost furată. După ani de suferință, cu care cu greu a trecut peste în anii petrecuți în Italia, nu îl mai interesează nici Dosarul Revoluției, nici faptul că nu s-a ales cu un certificat de revoluționar. Vrea doar liniște.

„Regret... regret, regret, regret, regret! Poate, dacă nu mă implicam atunci, în acele zile, fratele meu trăia și astăzi...” – Dumitru Dragomir Inclezan, erou al Revoluției din Cluj-Napoca