Actualitate
OPINIE. De ce sunt mici partidele mici
O spun din capul locului, PLUS și USR sau USR-PLUS sunt partide care au nevoie de a fi conduse bine de aici înainte pentru a mai avea o șansă de a câștiga (în) alegeri, a conta cu adevărat și a nu cădea în irelevanță.
Și nu zic asta pentru că mor, neapărat, de grija lor și nici pentru că eșecul unor partide nu e, în general, numai treaba lor. Nu, ci pur și simplu, pentru a sesiza o realitate politică evidentă și a exprima câteva îngrijorări pentru politica românească.
Întâi de toate, USR și PLUS sunt partide de lideri, mai ales pentru că nu sunt partide de mase. Nu-i un simplu joc de cuvinte și am să explic. Un partid cu câteva mii/zeci de mii de membri nu este un partid de mase, ca să se poată baza, ca atare, pe susținerea masivă și (fie numai) pe votul membrilor săi. Partidele de mase au sute de mii (milioane) de membri și sunt, în general, partidele de stânga. La noi, doar PSD ar îndeplini aceste condiții. Poate că USR și PLUS (în jurul a douăzeci de mii de membri fiecare) și-au dorit să aibă foarte mulți membri, dar nu s-a întâmplat, pentru că nu sunt genul acela de partid, pentru că nu prea sunt la modă acestea, iar aderența la politică a cetățenilor e în regres în toată lumea.
Pe de altă parte, deși în moduri diferite, într-o bună măsură, cele două sunt partide de lideri. USR ca partid politic s-a născut ca efort, notorietate și rezultat ale unui activist civic local (Nicușor Dan), în jurul căruia a apărut USB (Uniunea Salvați Bucureștiul) și apoi USR (Uniunea Salvați România), în urma succesului înregistrat de USB la localele din 2016. Cum ne amintim, lipsit de experiență, aflat la prima criză de creștere, USR și-a devorat liderul, iar la conducere a venit un necunoscut absolut, Dan Barna, o primă sincopă și (auto)piedică: un partid de lideri fără lider (cunoscut). La PLUS, lucrurile sunt mai simple: partidul s-a născut în jurul liderului Dacian Cioloș, fost premier al României, fost ministru al Agriculturii. În jurul său a luat ființă mișcarea politică România 100, care apoi, în decembrie 2018, s-a transformat în PLUS (Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate). Mai știm că partidele de lideri (ca partide de dreapta, în general) depind esențial de forța de tracțiune a liderilor și că pot conta (doar) pe un electorat eterogen, pretențios, volatil, conjunctural, câteodată, etc..
Totul a mers bine în cele două partide, înregistrând creșteri de efective, de imagine și de susținere politică, fiind privite (în perspectiva fuziunii) ca a treia cale și ca o speranță de primenire a politicii românești. Au chemat oameni noi în/spre politică, iar societatea a reacționat pozitiv, mai ales prin votul de la Europarlamentarele din mai 2019, unde alianța celor două a obținut un scor excepțional, de aproape 23%, devenind a treia/doua forță politică, după PNL, practic, la egalitate cu PSD. Însă acesta a fost se pare apogeul lor, nimic nemaifuncționând de atunci în aceiași parametri. Să fie doar boala succesului la mijloc sau se pot identifica și alte cauze ale declinului lor, marcat evident în alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, acolo unde reprezentantul lor, Dan Barna, cu 15%, în urma Vioricăi Dăncilă, a fost considerat marele perdant?
Două lucruri grave s-au petrecut în evoluția și dezvoltarea celor două partide, percepute ca noile vedete, speranțe și promisiuni, amândouă postelectorale: unul după europarlamentare, iar altul după prezidențiale. Primul a fost plecarea la Bruxelles, în calitate de europarlamentar, a lui Dacian Cioloș, moment în care (cu toate vorbele, promisiunile și traseele du-te-vino) dezvoltarea, organizarea și creșterea PLUS a fost tulburată, încetinită și apoi oprită. Devenit lider al grupului politic Renew Europe (al treilea ca mărime în parlamentul European), Cioloș s-a văzut copleșit de onoruri și obligații înafara partidului din țară, pe care l-a abandonat la jumătate de drum: nici încheiat, nici descheiat, nici pe picioare proprii, nici fuzionat (cu USR), ajungând la cifre de 3%, adică spre insignifiant. La asta se adaugă niște greșeli mari de cadre și de achiziții (la Cluj, cel puțin), astfel că partidul de lideri, după ce și-a „pierdut” propriul întemeietor, a rămas fără lideri vizibili, notorii, importanți, blocat în propriile inconsecvențe. Nu se întrevăd mari schimbări pentru mari speranțe. Fuziunea cu USR (fără mari revelații), demisia lui Cioloș din PE (puțin probabilă) sau apariția unui alt lider/motor politic național (și mai puțin probabilă) în PLUS sunt doar speculații și iluzii. Vlad Voiculescu e un exemplu. De cealaltă parte, la USR, greșeala s-a numit menținerea lui Dan Barna la conducerea partidului după prezidențiale, când s-a văzut că un lider nepotrivit, cu o strategie slabă și cu o atitudine (post)electorală greșită, într-un context sensibil și volatil, pot întoarce din drum un proiect politic, oricât părea el de solid sau de promițător. Nu există semnale că se va schimba ceva până la următoarele alegeri, USR n-a putut impune alegeri în două tururi la primării, așa încât nu-i rămâne decât să se zbată, aflat cumva la mâna PNL. Deși sunt mai vizibili (ca parlamentari), mai cunoscuți și mai experimentați, și-au închis singuri orizontul și nu înțeleg de ce nu mai cresc.
Așadar, cu un Dan Barna, lider de formă, cvasi-prezent, epuizat, fără potențial de recredibilizare, și cu un Dacian Cioloș, lider absent, aparent dezinteresat, delegându-ți difuz puterea, abandonând organizatoric partidul, se poate spune că cele două partide sunt în semiderivă, neconduse sau conduse prost.
La acestea se adaugă și alte hibe, precum faptul că partidele câștigătoare uită de alegătorii lor (pe care îi reprezintă), dar uită și cine le sunt susținătorii, profilul lor, așteptările, dorințele, pretențiile, slăbiciunile etc.. Dar despre astea poate cu altă ocazie.
