Actualitate
Opinie. Viorel Nistor: „Neutraliștii”
Din cauza propagandei, a „prostiei” proprii și a spiritului de contrazicere și negare, ca efect al (auto)dezinformării și, nu în ultimul rând, ca partizanat rusesc prost disimulat, au apărut noi specimene în lumea virtuală. I-am numit „neutraliști”.
Opinie. Viorel Nistor: „Neutraliștii”.
Nu-i vorbă că or mai fi „idioți utili” (tot mai rari acum) și „proști sinceri”, fără pic „de carte”, de referință istorică, de viziune și de realism politic.
Nu e singura formă de manifestare, dar mai ales invocă, afirmă, urlă, reproșează, înjură, blestemă, se tânguie de ce noi, România, țara noastră, de pildă, nu rămâne neutră în conflictul dintre Rusia și Ucraina, dintre Rusia și NATO, dintre oricine cu oricine. Acum, în plin război, au descoperit valențele și avantajele neutralității și le exhibă de dimineața până seara, peste tot pe unde apucă, prin postări proprii, dar mai ales prin comentarii, printr-un trolling continuu și demn de alte cauze naționale mai demne.
Să fie limpede, nimeni nu atentează la libertatea de opinie și exprimare, fiecare e liber să creadă în ce dorește, cum poftește și să (nu) argumenteze după cum îl ajută mintea și inima lui. În situații obișnuite, asta înseamnă libertate, diversitate, complementaritate. În situații excepționale însă, conflictuale, de război, cum este aceasta, nimic nu mai e la fel, sensul lucrurilor, al faptelor, al semnificațiilor și al credințelor se schimbă toate și au un cost.
„Fiecare «glonț» și fiecare «mort» contează”
Mai mult de atât, în războiul informațional, în războiul hibrid, dus atât pe câmpul de luptă, cât și în cel virtual, fiecare om este un „ostaș” și un „combatant” (în câmpul virtual), deține „gloanțe” și poate „omorî”, chiar dacă „victimele” sale vor fi idei, emoții, tendințe, credințe, compasiune, înțelegere, sancțiune, solidaritate, milă șamd. Așadar, în războiul hibrid, ca și în cel real, fiecare „glonț” și fiecare „mort” contează în economia și bilanțul războiului și în desemnarea învingătorului.
De aceea nu e indiferent și contează de partea cui ești, pentru cine combați și de ce, nu-i doar un „joc online”, un capriciu personal, o distracție, un moft, o vanitate, e un gest voluntar de asumare și „de luptă”. În acest tip de confruntare, victoriile sunt, întâi de toate, declamative, propagandistice, informaționale, iar acestea le asistă și apoi le generează pe celelalte. Ăsta e minimum pe care ar trebui să-l știm, de pildă, ca simpli cetățeni ai unei țări aflate, deocamdată, la granița unui război crud și amenințător.
Pe ce se bazează „neutraliștii”
În general, pe ce aud și văd, pe ce le convine și pe ce li se transmite și prind din spațiu (în cel mai bun caz). Adică pe nimic. Argumentele, de obicei, nu trec de bunul simț, de tipul „așa ar fi mai bine pentru noi”, „ce treabă avem noi acolo”, „trebuie să fim deștepți”, „de ce ne băgăm noi” etc. Nu întreabă dacă se poate, dacă e fezabil, dacă există precedente (istorice, factuale etc.), dacă neutralitatea este o atitudine unilaterală, o decizie proprie impusă și transmisă celorlalți, dacă un „mare vecin” (în istorie) a acceptat de bunăvoie „neutralitatea” unui „vecin mic” șamd.
Ar putea lua istoria noastră și să deslușească când am fost neutri, dacă am reușit, dacă am obținut vreun beneficiu sau doar un dezastru. Cele două războaie mondiale sunt niște pilde apropiate și ușor de înțeles. Nu am văzut asemenea încercări și argumente. Pentru simțul comun și pentru toți „aflătorii în treabă” ai neutralității ar fi destul. România abia a scăpat, cu greu și cu noroc, de influența/strânsoarea nefastă a URSS/Rusiei și a comunismului și abia a reușit (cu șansă) să schimbe polul de influență (poate mai bun), să devină membră NATO, cea mai mare și mai influentă alianță defensivă din câte au existat vreodată. România „neutră” de azi ar putea fi, cu voie sau fără voie, un aliat satelit al Kremlinului sau țara din care, asemenea Bielorusiei, este atacată Ucraina. Nu cred că exista alegere, așa cum se manifestă Rusia lui Putin acum.
Modelul finlandez de neutralitate
Dar în loc de argumente, am mai văzut și altă prostie propagandistică, speculație și ticăloșie (pentru cine este dispus s-o accepte), invocarea „modelului finlandez de neutralitate”. Finlanda s-a opus atacului URSS în 1943, a luptat, s-a sacrificat, a rezistat, a pierdut și apoi a acceptat situația postbelică. Pentru unii propagandiști, avocați cu/fără simbrie ai neutralității, „modelul finlandez” înseamnă doar atât, plus că au scăpat de comunism, n-au intrat în NATO și au avut o „relație specială” cu sovieticii.
De fapt, „modelul” de aici începe, de la plata unor despăgubiri imense către imperiul sovietic, interdicție la Planul Marshall, de ajutor după război acordat țărilor occidentale, și ajungând la cedarea suveranității țării, cel puțin parțială, o poziție umilitoare, condescendență și un control continuu al „stăpânilor”de la răsărit (cunoaștem).
Dacă ar fi numai atât, dar în urma defectării agentului KGB de rang înalt Anatoli Golițîn (primit de britanici), asupra președintelui Finlandei, vreme de 25 de ani, Urho Kekkonen (1956-1981), planează bănuiala/certitudinea de a fi fost agent sovietic (sau agent de influență). Un președinte ajuns la putere, fără dubii, cu sprijin sovietic și o țară condusă vreme de 25 de ani de agentul secret al altei țări vecine mai mari, e tulburător! Și nu e deloc un argument în favoarea „neutralității finlandeze”.
De altfel, chiar în aceste momente critice, chiar în aceste zile, Finlanda, nu de „dragul neutralității”, ci profitând de context, vrea să ceară aderarea la NATO, împreună cu Suedia. Mai lipsește doar referendumul.
Dar ce lipsește „neutraliștilor”?! Sau „neutroloilor”!
CITEȘTE ȘI:
