Politică

OPINIE. Toți avem îndoieli, în orice caz, așa ar trebui să fie

În mod paradoxal, când ne gândim la războiul ce „bubuie” la granița noastră, ne este mai limpede parcă ce va fi pe termen mediu și lung și nu știm nimic ce aduce secunda (ora, ziua) următoare.

Viorel Nistor, opinie despre conflictul Rusia - Ucraina Viorel Nistor, opinie despre conflictul Rusia - Ucraina

 

Măsor această incertitudine și neliniște prin teama/reținerea/amânarea deschiderii telefonului dimineața. Și câteodată mă gândesc că televizorul ar putea aduce mai puțin ghinion... De cinci zile, zi și noapte, ne întrebăm ce se va întâmpla cu războiul, ce va fi cu Ucraina, ce va face Putin, ce vom face noi. Și nu avem și nimeni n-are un răspuns sau o perspectivă certă pe termen scurt, orice fiind posibil.
 


Citiți știrile monitorulcj.ro și pe Google News
 

Pe acest fond, am fost emoționați și impresionați, până la admirație, de rezistența și dârzenia ucrainienilor (care n-au cedat), de curajul, demnitatea și eroismul președintelui Volodimir Zelenski (care nu a părăsit câmpul de luptă, la propriu). Într-adevăr, nu s-ar fi mirat nimeni foarte tare dacă, în urma atacurilor masive, puternice, dinainte pregătite de Rusia, Ucraina ar fi cedat, unele orașe ar fi capitulat, unele primării ar fi trădat, unii politicienii s-ar fi dat cu agresorul, capitala l-ar fi acceptat, armata ar fi putut să cedeze etc. Aproape toate scenariile luau în calcul un blitzkrieg, un atac rapid și năucitor, schimbarea de putere în forță la Kiev, instaurarea unui guvern supus Moscovei care, cu sprijinul armatei, să reinstaureze „pacea”. Nicio parte din acest scenariu nu s-a îndeplinit și, chiar dacă nu suntem îndreptățiți pentru o concluzie finală, atitudinea poporului ucrainian și a leadershipului lui a făcut istorie și așa va rămâne. În această evaluare, inevitabil, trebuie să punem și comportamentul armatei ruse (covârșitor superioară numeric și tehnic), strategia adoptată, lipsa de rezultate pe front, eșecul unor operațiuni (cel puțin temporar), pentru a avea un tablou mai apropiat de realitate în acest război „ciudat”. Al cui e „meritul” mai mare pentru acest deznodământ, fie el și parțial?

Anumite efecte ale acestei agresiuni barbare, cinice, lipsite de scrupule (inclusiv asupra civililor), dar și ale rezistenței uimitoare a ucrainienilor (armată +popor) sunt deja evidente și ireversibile. Întâi că a existat o solidaritate puternică, atât pe frontul NATO, cât și UE, cu unele ezitări sau temporizări, în demersul de aplicare a sancțiunilor dictate împotriva Rusiei. Chiar dacă sunt foarte/prea „civilizate” în raport cu faptele penalizate, chiar dacă nu sunt eficiente timp util, chiar dacă nu vor opri agresiunea, ele vădesc o atitudine comună, o voință pentru prezent și viitor și sunt convingătoare, cel puțin, pentru combatanții indirecți. Însă „mașina decizională”, odată urnită și alimentată cu încredere și admirație pentru ucrainienii care luptau singuri în arenă „cu balaurul”, a început să lucreze: rând pe rând, olandezii, cehii, suedezii chiar și românii etc., dar în special germanii, au început să livreze armament, tehnică de luptă, bani etc., marcând o schimbare evidentă de atitudine și de politică. A culminat aseara prin schimbarea de strategie a UE, care a acceptat să finanțeze Ucraina cu tehnică de luptă letală (arme, muniție, tehnică de luptă, avioane de război etc.). Dincolo de astea, e explozia de simpatie, îmbărbătare și ajutor civic și medical, venit din partea întregii lumi, manifestat în mod nemijlocit prin mitinguri de susținere și, mai ales, în primirea refugiaților, de ordinul sutelor de mii și estimat la multe milioane. 


Acestea sunt însă lucruri văzute, nu le putem ignora, reprezintă esența acestui conflict până în acest moment și nu voi insista asupra lor. Pe mine mă preocupă  însă și partea nevăzută a acestui război amestecat și explicațiile care pot sta în spatele acestor întâmplări (greu de înțeles, greu de suportat și greu de prezis) și de ceea ce facem noi ca țară. 

De pildă, nu știm și nu înțelegem aproape nimic despre operațiunile militare, iar specialiștii militari înșiși  se arată la fel de nedumeriți de ceea ce se întâmplă. Ce vrea Rusia sau/și Putin și cum vrea să obțină? Cum se explică inconsistența acțiunilor armatei ruse (cunoscută ca bine pregătită și bine dotată)? Cum se explică numărul mare de victime umane și de pierderi de tehnică de luptă (avioane, tancuri etc.) asumate și de ruși? Cât de departe e dispus Putin să meargă, capabil să sacrifice ce?


În aceste uimitoare întâmplări (care au „omorât” pandemia în atenția publică), eu cred că Putin a pierdut „războiul informațional”, cu toate că miza și conta pe el. Nici măcar în Rusia, cu tot controlul exercitat asupra internetului și media, președintele n-a reușit să justifice cauza războiului, s-o explice sau s-o legitimeze (cu atât mai puțin). În cel mai bun caz (pentru el), a reușit să „adune”, de ocazie, antiglobaliști, antiamericani, antieuropeni eurosceptici, cărora le-a plăcut să vadă în Putin un simbol convenabil, chiar închizând ochii la o agresiune nejustificată și, mai mult, la „crime de război”. Această „armată putinistă” de strânsură (din toată lumea și de la noi) este minoritară, tot mai slabă ca manifestare, pe măsura derulării unor atrocități de război greu acceptabile. La acest moment, pare mult mult mai mare „armata umanistă” a solidarității cu poporul ucrainian. Dincolo de asta, nu mai e decât dictatura și războiul, pentru cine le poate accepta/digera. Dezinformarea pe frontul virtual/nevăzut și-a arătat și ea limitele ei și asta e o veste bună pentru viitor. Se va dovedi că nimeni nu poate câștiga un război împotriva internetului, capabil de mari orori, dar și de creare a unor comunități/„armate” imbatabile în cauze bune.

Însă armata propriu-zisă a lui Putin cred că a pierdut și războiul informațional (la propriu) pe front. Căci bănuim (neavând informații efectiv strategice) că responsabilii militari și armata ucrainiană, cu asistență tehnologică NATO, au avut tot timpul un ascendent informațional asupra rușilor și așa se poate explica succesul de până acum al rezistenței și al daunelor provocate inamicului. Au știut unde sunt, ce fac, cum se mișcă, cu ce efective și cu ce putere acționează rușii. 


Acest război de supraveghere a adversarului cred că a fost important și aici România cred că a avut și ea un rol, chiar dacă pasiv, discret și nemărturisit. Așa putem explica și prezența de dată recentă a celor două F-35, cele mai performante aparate de zbor militare existente, adevărate fortărețe de observație, cu o rază de acțiune vizuală de sute de kilometri. Spun asta pentru a nu crede că am fost cu totul inerți în acest conflict care ne privește de aproape și direct. Asta fără a deschide subiectul absurd al „neutralității României”, unul convenabil rusofililor și putinofililor de ocazie și de strânsură. 

CITEȘTE ȘI:

Opinie. Fără memorie și fără glagorie

Opinie. Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj. Garsoniera de 11 metri, G11, un uimitor efect secundar al dezindustrializării

Ultimele Stiri
abonare newsletter