Educație
OPINIE. Viorel Nistor: „Fericit să poți ajuta”
Poate că n-ar trebui să spun așa, nici măcar sub formă interogativă, fiindcă ar putea suna emfatic, retoric sau redundant, deoarece, nu-i așa, ar trebui să fie în ADN-ul oricărui profesor „a da tot ce are, a spune tot ce știe”, fără rezerve și fără rest.
Viorel Nistor
Pentru mine, acesta este și sensul principal a ceea ce fac, motivația de căpătâi, motorul principal și energia de bază ce susțin acțiunile mele. Și scriind aceste cuvinte, mi-am adus aminte de titlul unei cărți cu valoare simbolică aici, „Dăruind vei dobândi”, ca un fel de înțelepciune de viață luată din familie.
În zilele noastre (mult prea tulburate), viața de profesor, în general, e destul de ingrată (cea de profesor într-o mare universitate, adevărat, ceva mai puțin) din motive multiple, dar care nu fac obiectul acestor rânduri. Dar nu într-atât de ingrată, încât să nu găsești satisfacții zilnice, motivație perpetuă și temei de-a continua și a merge înainte.
De pildă, ceea ce făceam acum cincisprezece ani nu seamănă cu ceea ce fac acum, dar nici „oamenii” nu mai sunt aceeași. Procesul educativ e tot mai subțire, generațiile de absolvenți, tot mai slab pregătite și prestigiul școlii, tot mai scăzut. Pentru un profesor, asta poate duce către două direcții diferite: să lase ștacheta mai jos (în ton cu vremurile) – și aceasta este una dintre explicațiile nesfârșitelor dezbateri/scandaluri/dispute din zilele noastre – sau să depună un efort mult mai mare – intelectual, profesional, emoțional și fizic chiar – pentru a mobiliza, angrena, recupera și compensa deficitul și handicapul evident de la care se pornește, în raport cu ce era înainte și cu ce ar trebui să fie. Aceste eforturi nu lipsesc, dar ele se manifestă mai ales individual și relativ izolat (ceea ce este prea puțin eficient) și abia în „vârfuri”, și într-o oarecare măsură, la nivel instituțional.
De aceea, judecățile trebuie să fie individuale, de la caz la caz, și abia reformele și schimbările trebuie să fie generale și instituționale. Dar, ca întotdeauna, schimbările încep de jos și de aceea eu îi „instruiesc” pe studenți (mai ales pe cei din anul I) să ceară mai mult, de la ei, de la mine și de la profesorii lor, tocmai pentru că sunt obișnuiți să ceară puțin și să primească puțin. Ba uneori mă văd obligat să le impun eu să pună întrebări și să ceară lămuriri. În aceste condiții, se înțelege că pentru mine ușa trebuie să fie în permanență deschisă.
Pe de altă parte, și obiectul disciplinelor și disciplinele în sine sunt diferite decât ceva vreme în urmă. Iar în comunicare, aceasta se întâmplă prin excelență, într-o dinamică amețitoare uneori. Și, desigur, metodele de prezentare și interacțiune sunt altele, la rândul lor, afectate sau chiar răvășite de restricțiile impuse de pandemie în ultimii ani.
Consistența învățământului românesc nu a crescut, ci a scăzut, pe fundalul unor promisiuni politice neonorate și a unor incongruențe decizionale evidente și flagrante, la fel ca încrederea tinerilor în școală. Pe fondul acesta, perspectivele imediate nu par a fi foarte favorabile, dătătoare unui prea mare optimism.
Și totuși, găsim exemple care să ne contrazică și tineri care să vrea altceva și să facă altfel. Și aceasta o putem privi ca pe o speranță sau ca pe ceva dătător de speranță. Voi invoca o situație petrecută în aceste zile, oferind detalii atâtea câte sunt necesare și cât să facă înțeles mesajul principal, implicit sau explicit, al tinerilor adresat școlii și al școlii către elevii ei. De câțiva ani, atunci când s-a ivit posibilitatea instituțională (înființarea liniei de studiu de Media Digitală), am propus și predat un curs de Antreprenoriat în media digitală, o disciplină nouă pentru profilul și domeniul nostru. M-am învrednicit să fac asta din câteva motive clare: pentru că aveam o experiență jurnalistică destulă și cam tot atât experiență didactică în media, aveam o intensă experiență antreprenorială (personală) și eram interesat de antreprenoriatul media încă de pe vremea când acesta era, în mod explicit, o contradicție în termeni cu jurnalismul și producerea de conținut editorial.
Antreprenoriatul nu-i o disciplină ușor de predat unor tineri, fie ei și inteligenți, dar lipsiți, în mod sistematic, de cele mai elementare cunoștințe economice, nu mai zic antreprenoriale, căci educația românească face orice altceva, numai asta nu, sub nicio formă. Pare câteodată un sacrificiu prea mare, un obstacol greu de trecut sau un „sacrilegiu” să ceri unui absolvent abia trecut de douăzeci de ani, să devină „brusc” antreprenor la ieșirea din facultate. El însuși e mai puțin receptiv și neîncrezător. De aceea, ne luptăm cu toată ignoranța din amontele învățământului și cu inerția momentului pentru a compensa niște deficite anterioare, a transmite concepte, cunoștințe, informații, încredere și a oferi cea „de-a treia cale posibilă în viață” (alături de cele de angajat sau patron), cea antreprenorială, aceea a începutului prin forțe proprii, a temerității, cu multă muncă, inventivitate, energie, dedicație, asumarea riscului, a necunoscutului și incertitudinii.
N-am o statistică clară, dar cred că nu mulți absolvenți de-ai noștri (sau din orice domeniu) devin antreprenori imediat după absolvirea facultății și asta, bineînțeles, nu doar dintr-un singur motiv, ci și pentru că nu e ușor deloc. Dar se întâmplă și asta, ca tineri curajoși, independenți, inventivi, pragmatici sau vizionari (nu se știe niciodată), să-și ia inima în dinți și să încerce să înceapă o afacere nouă, chiar în domeniul în care s-au pregătit și să ceară sfatul/ajutorul/părerea profesorilor cu care, formal, nu mai au nicio legătură după absolvire. Ceea ce este frumos, încurajator, dătător de încredere și speranță sau doar normal, căci s-au gândit că nu vor da de o ușă închisă și că vor găsi o vorbă bună, un îndemn sau un sfat potrivite, care să-i ajute în „jungla românească” a afacerilor. Să se înțeleagă că pandemia, barierele, restricțiile și „nevederea” față în față nu au permis cunoașteri prea bune între profesori și studenți, deci nu e vorba de așa ceva. Dar cu atât mai meritoriu. Și nu m-am simțit mirat sau deranjat, ci mai degrabă entuziast, îndatorat și încrezător că și alții vor face la fel.
Ca profesor (la cursuri, seminarii etc.), spui aceleași lucruri tuturor, pe mulți îi orientezi și încurajezi (într-un fel sau în altul), pe unii îi îndrumi sau îi sfătuiești (când cer asta), iar pe unii îi ajuți direct să-și găsească un loc de muncă în media. Nu-i ceva neobișnuit. Experiența descrisă mi s-a părut mai profundă, mai complexă și paradigmatică pentru ceea ce așteaptă ei de la noi (fără să știe și fără să ceară) și ce putem să oferim noi studenților.
Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.
CITEȘTE ȘI:
