Opinii

Rușinea presei clujene, „istoricul” Mircea Popa

Știu că CV-ul meu nu va fi niciodată la fel de impozant precum al profesorului Mircea Popa. Dar știu că la caracter stau mult mai vertical decât el. Și mi-e rușine de rușinea lui, la fel cum mi-e jenă că, la un moment dat, mi-a fost dascăl.

„Profesorul” Popa și-a cumpărat încă un titlu pentru CV. L-a plătit din buzunar, la o editură clujeană cu un prestigiu (până în prezent) nepătat: Eikon. Sub pretextul unei lucrări științifice – promitem să verificăm și aspectul acesta –, Mircea Popa a compilat pe 30 de pagini un soi de trecere în revistă, absolut aleatorie, arbitrară și neștiințifică, a titlurilor și numelor care au marcat „presa clujeană postdecembristă”.

Aleatorie, pentru că numele - atât ale jurnaliștilor, cât și ale ziarelor – surprind prin plasarea aleatorie în timp și spațiu, amestecându-se generații și sărind (probabil nu întâmplător) peste persoane. Nu mai spun despre hectarele alocate unor personaje, comparativ cu ignorarea altora, după criterii care numai autorul le-ar putea descâlci.

Arbitrară, pentru că doar liberul lui arbitru poate lămuri cititorul despre modul în care face tușeu rectal lingual unor colegi de generație, dar uită să menționeze „calitatea” acestora de scribi anoști pe la fițuici necitite de nimeni, dar care, nu-i așa, sunt deosebit de apreciate pe mesele birturilor unde se face analiza literară a presei de informație.

Neștiințifică, pentru că pe cele 30 de pagini nu există nicio notă de subsol, care să lămurească afirmații la limita calomniei făcute la adresa unor jurnaliști sau scriitori aflați în imposibilitatea fizică de a se apăra, trecuți fiind la cele veșnice, precum Valentin Bebe Tașcu (acuzat de primirea unor „sume” din „seifurile județenei de partid”, ori Radu Bădilă, acuzat că ar fi „colaboraționist” pentru că ar fi fost „fiul generalului Bădilă”. Alții sunt caracterizați „la comun” drept „neputincioși și mărginiți și improvizați «gazetari»” fără a fi însă îndeajuns de curajos să îi nominalizeze, întrucât unii sunt în viață și ar putea citi.

Nu uită, însă, pretinsul cercetător științific (sic!) să ridice în slăvi colaboratori dovediți ai fostei Securități, precum Eugen Uricariu, deconspirat chiar de Doina Cornea. Uricariu e bun, alții sunt „«revoluționari» doar pe hârtie și încurcă-lume lamentabili”, respectiv „inși neputincioși profesional”!

Are dreptate autorul când, inspirându-se copios din lucrarea colegului nostru de breaslă Tiberiu Fărcaș „Colosul cu picioare de hârtie”, spune că face doar o „listă aproximativă a lor (ziarelor - n.n.), pentru a se vedea impactul socio-politic produs”. E atât de aproximativă lista încât omite un ziar care apare la Cluj neîntrerupt de 17 ani: Monitorul de Cluj, pentru a  nominaliza apariții meteorice precum Ziarul de Cluj, Jurnal de Cluj sau Cluj Expres, eșecuri redacționale și manageriale recunoscute chiar de cei care le-au păstorit. Mai spune însă „profesorul” Popa că „singurul ziar cu continuitate și cu profil bine definit” este Făclia, „ajuns cotidianul local cu cea mai mare trecere”, „nava amiral a presei scrise”, o gazetă „echilibrată” care a lansat și impus „ziariști de mare talent și vocație” (din respect pentru colegii mei de breaslă am să evit să nominalizez, pentru că nu intenționez să analizez critic, nici să polemizez pe tema valorii oricăruia dintre ei). Relevant e frontispiciul ales de Popa pentru a ilustra valorosul cotidian Făclia, pe care tronează secera și ciocanul!

Voi mai sublinia nominalizarea unor jurnaliști – tineri și mai puțin tineri – după criterii doar de el știute, precum și simpatii sau antipatii evidente (căci, spre exemplu, lui Sabin Gherman îi remarcă doar „absența vocației jurnalistice” și „comportamentul amalgamat de om de știință (istoric) și moftangiu diurn” care „decepționează prin absența celor mai elementare criterii de practică jurnalistică”).

Nu uită pretinsul dascăl să ridice-n slăvi fițuici la care zgârie chiar el hârtia, publicații relevante tocmai prin importanța lor infimă în peisajul media clujean (spre exemplu „Revista de economie și administrație sanitară”), ori să se extazieze în fața conținutului revistei „Apostrof” (care „propune și interesante ieșiri în spațiu, cum ar fi: «dicționar de sinucideri», «dicționar de utopii și antiutopii», scrisori către redacție, publicitate, informații de la Uniunea Scriitorilor, necrologuri”).

În fața acestei mărețe opere nu pot să nu mă-ntreb, retoric, desigur, fără dorința sau așteptarea unui răspuns, cu ce vor rămâne studenții „profesorului” Mircea Popa în urma lecturării unei lucrări științifice pe care, cu siguranță, le-o va servi drept bibliografie „facultativă, desigur, dar totuși obligatoriu de răsfoit”, așa cum a făcut și cu alte cărți ale sale?! Cu o imagine obiectivă, imparțială, echidistantă despre mass media scrisă din Cluj? În niciun caz. Mai degrabă cu o revărsare cacofonică de litere și semne de punctuație, din care răsuflă toate antipatiile și frustrările autorului la adresa adevăraților jurnaliști (ancorați în realitate și cu picioarele pe pământ), așa cum el nu va fi niciodată.

Dacă Mircea Popa ar fi avut decența să-și boteze volumul beletristică, analiză literară subiectivă sau oricum altfel decât lucrare științifică, n-aș fi avut nimic de comentat. Dar, științific înseamnă în primul rând obiectiv, iar compunerea sa este departe de asta.

Aștept în schimb scuzele autorului pentru zecile de jurnaliști care au trecut prin redacția Monitorului de Cluj și au scris măcar o știre în oricare din cele 4404 de numere apărute în cei 17 ani de când ziarul apare neîntrerupt la Cluj, lucru de care lui Mircea Popa nu pare să-i pese de fel.