Politică

Cum rămâne cu marile reforme?

Sociologii anticipează o mare „băltire“ în zone în care reformele sunt vitale pentru ca România să devină mai competitivă.

Alianţele se fac şi se desfac, partidele fuzionează şi îşi aleg candidaţii la prezidenţiale, dar de marile reforme se pare că a uitat toată lumea.

Cine va prelua marile teme ale României, reformele în sănătate, educaţie, revizuirea Constituţiei, reorganizarea administrativ-teritorială, acum, că instituţiile statului s-au decredibilizat considerabil în ochii electoratului? Ar putea un partid nou sau vechi să îşi asume deschis aceste reforme şi să găsească sprijin şi din partea populaţiei? Sunt câteva dintre întrebările formulate de sociologi, cu câteva luni înaintea alegerilor prezidenţiale.

Despre instituţiile statului

Astfel, într-o postare pe Facebook, sociologul Sebastian Lăzăroiu se întreabă cine ar putea să conducă aceste reforme?

Guvernul, Parlamentul, partidele politice, preşedintele, spune el.

Doar că: „Parlamentul este bastionul conservatorismului. Pentru că parlamentarii sunt cei mai interesaţi de actuala stare de fapt din domeniile enumerate mai sus. Din cauza contractelor pe care le au, din cauza lobby-ului masiv care se face din zona universitară, medicală, a companiilor de stat, a şefilor de judeţe şi primarilor etc. Guvernul este dependent de Parlament într-o mare măsură, deci slabe speranţe să vină vreo reformă radicală de la Palatul Victoria. De partidele actuale nici nu mai vreau sa vorbesc. Să fim serioşi, nişte maşinării care vând funcţii publice şi contracte nu au cum să fie vârf de lance într o reformă care vizează chiar practicile prin care ele supravieţuiesc. Preşedintele? Am mari indoieli. Pentru că Preşedintele se află acum într o situaţie nouă. Poate fi demis, de anul viitor începând, doar cu 30 la sută din românii prezenţi la vot. Câtă vreme rămâne popular, n- are de ce să-şi facă griji. Numai că reformele nu fac un politician mai popular. Dimpotrivă. Preşedintele va sta deci cu sabia deasupra capului întregul mandat. Dacă va încerca să mişte în front prea brusc, i se va lua capul.

Cu justiţia şi statul de drept nu-mi fac aşa mari griji. Aici, din fericire, partenerii internaţionali au deja destule pârghii prin care pot constrânge partidele şi clasa politică să nu facă paşi înapoi. Dar partenerii internaţionali nu sunt interesaţi de domenii prin care România să micşoreze decalajele sau să devină competitivă, aşa cum sunt educaţia, sănătatea, companiile de stat, reorganizarea administrativ teritorială. Că o facem în 20 de ani sau în 50 de ani, le e totuna“.

Dar preşedintele?

Pe de altă parte, în ce priveşte curajul viitorului preşedinte, Lăzăroiu arată că Traian Basescu a avut şansa să joace inteligent, dar într-un context instituţional favorabil. „În 2007 era popular şi nici nu se simţeau încă reformele. Erau la inceput. În 2012, după reforme dure, cu prag de validare a referendumului de 30 la sută, ar fi fost demis“, spune sociologul.

Aşteptăm un miracol

El încheie însă pesimist: „Sincer, nu văd o soluţie la această problemă spinoasă a României. Doar un miracol la alegerile parlamentare din 2016. Adică un partid, nou sau vechi, care să-şi asume deschis aceste reforme şi să găsească sprijin şi din partea populaţiei. Reformele sunt însă dureroase şi românilor nu prea le plac terapiile de şoc. Şi să-i minţi, spunându-le că faci reformă în educaţie fără să dai afară profesori sau reformă administrativ teritorială fără să dai afară primari, nu cred că e soluţia cea mai înţeleaptă. Pentru că dezamagirea se va întoarce violent împotriva celor care au minţit“.

La vremuri noi, tot noi…

Lipsa încrederii în instituţiile statului nu este o noutate, dar preluarea marilor teme de către un partid nou sau vechi nu este o soluţie, arată pe de altă parte, sociologul clujean Ioan Hosu. „Am văzut atacuri la adresa instituţiilor din partea clasei politice, mai ales în ultimii ani. Deci lipsa şi criza încrederii în instituţii este o consecinţă a acestor atacuri. În următoarea perioadă şi chiar şi după alegerile din 2016 vom vedea stagnare, nu evoluţie. Nu cred că un partid – nou sau vechi- ar putea face ceva, ar putea prelua marile reforme ale României. Cred că unele dintre ele trebuie duse de Parlament, însă nu sub forma în care există acesta acum. Astfel, nu văd iniţiativă şi voinţă politică, în următorii ani, şi nu văd nici schimbare în atitudinea opiniei publice de a accepta anumite costuri. Spun asta bazându-mă pe ciclurile electorale din 2009 încoace. În politică sunt aceiaşi oameni, nu ar putea aduce nimic nou. O vorbă spune- la vremuri noi, tot noi.. Cred că rămâne valabilă“, a comentat Ioan Hosu.

Despre gândirea „cvasi-electoralistă“ a politicienilor

Cea mai importantă deficienţă a României este incapacitatea sa structurală de a produce strategii pe termen mediu şi lung, completează în acelaşi ton critic, analistul politic clujean Sergiu Mişcoiu.

„Asemenea strategii necesită două seturi de condiţii, aparent contradictorii;

- pe de o parte, să existe consens politic din partea unei majorităţi stabile, asta însemnând că trebuie satisfăcute toate orgoliile politice;

- pe de alta, atunci când faţă de măsurile de reforma stabilte de comun acord şi pe termen lung, există opoziţie conjucturală şi politicianistă pe termen scurt, actorii politici care se opun şi zădărnicesc unitatea strategică să fie izolaţi şi limitaţi în acţiunile lor destructive. Pare că niciuna din aceste condiţii nu este în prezent satisfăcută“, arată Mişcoiu.

Analistul politic mai arată că gandirea politicienilor este „csavi-electoralistă“, atat in cazul PSD, cât şi în cel al PNL, principalele două partide de azi. „Nu avem niciun semnal că ar exista un minim de coeziune şi, ce e şi mai grav, un grup de personalităţi care să implemeneze coerent aceste reforme. Lipseşte şi dimensiunea morală şi determinarea necesară, pe care, spre exemplu, Guvernul Boc, cu toate păcatele sale, se pare că le avea (cel puţin în 2010 şi, parţial 2011). Oricum, ar trebui ca după alegerile prezidentiale să avem pentru măcar doi ani o majoritate parlamentară şi prezidenţială de aceeaşi culoare politică, ca o condiţie minimală a consensului“, mai arată Mişcoiu.