S-a întâmplat ceea ce se putea anticipa: după 100 de zile, Klaus Iohannis, cel „super ales”, provoacă mai degrabă nemulțumiri și rezerve decât satisfacții.

Îi trimitem acolo să facă legi și noi să ne vedem de treabă. Să dea domnule o lege bună! Cam asta vor românii de la politicienii lor. Ei bine, de multe ori, asta se întâmplă. Acum depinde ce înțelegem printr-o lege bună.

Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității.

Ca urmare, înțeleg, a unei concepții noi, coerente, funcționale și eficiente de PR a FRH, am beneficiat și eu de o invitație la Trofeul Carpați la handbal feminin, desfășurat la Cluj-Napoca în acest weekend.

Într-o răbufnire de la ficați, Novăcescu a încercat să mă terfelească pe un post de radio cu o audiență atât de însemnată încât nu-l ascultă nici măcar cei care-i plătesc salariul; drept pentru care nu-i răspund la minciunile pe care oricum nu le-a auzit nimeni.

Mereu atentă la inițiativele mai-marilor politici, mereu binevoitoare, ba chiar săritoare și îndatorată, iată cum arată presa aservită puterii.

Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative.

„O făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Îmi permit să concluzionez această lungă dezbatere publică despre religia în școlile românești cu „o vorbă de duh” a uneia dintre „autoritățile românești supreme” care este Caragiale.