Actualitate

PETRU SUB PRIVIREA LUI ISUS

Joi, 12 Aprilie 2012, Scris de: Calin Tantau

<img src="documente/stories/2012/04_aprilie/13/psflorentin.jpg" border="0" style="float: right; margin: 2px 5px;" />SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare şi creştinească salutare la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!»

«Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre speranţă vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi» (cf. 1Pt 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat! Vestea cea bună a răsunat mai întâi cu sfială de pe buzele femeilor mirofore reîntoarse de la mormântul gol, apoi a fost primită de apostoli şi a răsunat mulţimilor prin glasul Sf. apostol Petru, la Rusalii, «Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori» (cf. Fapte 2,32). De-atunci şi până astăzi, aceasta este vestea ce însufleţeşte întreaga Biserică creştină.

Hristos a Înviat! Este şi pilda pe care ne-o oferă natura an de an, îmbrăcând veşmântul sărbătoresc al florilor de primăvară la mărita sărbătoare a Învierii, invitându-ne parcă să ne îmbrăcăm şi noi în veşmânt luminat trupul, dar mai cu seamă sufletul nostru.

Hristos a Înviat! Este salutul bucuriei credinciosului care de-acum înainte nu mai înţelege păcatul şi moartea ca pe un hotar definitiv, un obstacol de netrecut, ci, prin credinţa în învierea Domnului şi fidelitatea Lui faţă de noi, oamenii, ele devin ocazii de a cunoaşte milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu, izvor de viaţă.

Hristos a Înviat! Proclamă astăzi Biserica creştină şi împreună cu ea noi toţi cei care «mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor, aşteptăm Învierea morţilor şi Viaţa veşnică ce va veni» (Simbolul credinţei). Hristos, Cel întâi născut din morţi, călcând cu moartea pe moarte, ne deschide, tuturor celor care credem în El, poarta învierii spre viaţa veşnică. Răsună şi azi cuvântul Său: «Aceasta este voia Tatălui Meu ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (cf. Io 6,40).

Iubiţi credincioşi,

Vă invit să ne îndreptăm «ochii sufletului» spre chipul Celui Înviat din morţi, unica imagine vizibilă a Chipului nevăzut al lui Dumnezeu (cf. Col 1,5). Să-l privim şi să ne lăsăm priviţi, să-l vedem şi să ne lăsăm văzuţi de El, aşa cum suntem, pentru că întreaga noastră viaţă se desfăşoară sub privirea lui Dumnezeu, «căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (cf. Fapte 17,28). Astăzi, să ne lăsăm pătrunşi, luminaţi şi purificaţi de această strălucire divină a privirii lui Hristos Înviat. Este acea privire divină ce l-a învăluit pe apostolul Petru, simplul pescar, chemându-l la misiunea de «pescar de oameni», dăruindu-i harul de a «întări pe fraţii săi» în apostolat şi apoi, conferindu-i misiunea de păstor al oilor Sale. Aceeaşi privire îi trezeşte în suflet conştiinţa de păcătos, căinţa pentru greşelile şi păcatele comise.

Itinerarul spiritual parcurs de Simon fiul lui Ionà, pe care Isus îl numeşte Petru (Kefa), este un drum de luptă interioară ce trece de la încrederea în propria credinţă, ştiinţă şi voinţă, la încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos faţă de Simon Petru, de la stima şi ataşamentul uman faţă de Învăţător, la iubirea până la jertfa supremă pentru a împlini voinţa Tatălui, după modelul Mântuitorului. Credinţa adevărată trebuie să fie motivată de o iubire adevărată (Papa Benedict al XVI-lea).

Meditând asupra acestui drum al vieţii de credinţă, descoperim că este itinerarul pe care şi noi, creştinii botezaţi în numele Preasfintei Treimi, îl parcurgem. Să ne convertim privirea sufletului dinspre încrederea în credinţa, iubirea, ştiinţa, voinţa noastră, înspre încrederea în fidelitatea iubirii lui Hristos faţă de noi; dinspre perfecţiunea iubirii faţă de Dumnezeu, înspre perfecţiunea iubirii Sale faţă de noi. Astfel, în centrul vieţii noastre de credinţă va fi iubirea lui divină.

Să ne oprim pentru un moment din tumultul bucuriei sărbătorii, să ne aşezăm alături de Simon Petru pe malul Mării Galileii şi să ne lăsăm învăluiţi de privirea blândă şi profundă a Domnului înviat din morţi, ascultând întrebarea fundamentală pentru viaţa noastră de credinţă: «Mă iubeşti tu?». Să-i cerem ca El, Cel dintâi înviat dintre cei morţi, să învie iubirea în sufletele noastre, iar aceasta să ne întărească viaţa de credinţă, ridicându-ne la înălţimea trăirii vocaţiei noastre creştine.

1.Prima întâlnire cu Isus şi prima chemare a lui Simon Petru

«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?»

Mântuitorul înviat se arată a treia oară ucenicilor săi, pe malul Mării Galileii şi prânzeşte împreună cu ei, iar apoi, se adresează doar lui Simon Petru: «Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?» (cf. Io 21,5). Înainte de a răspunde, el priveşte spre ochii limpezi şi profunzi ai Domnului, în care se reflectă o rază a răsăritului de soare, şi îşi aminteşte «zorii» chemării lui. Era prima întâlnire cu Mesia, atunci când, condus de fratele său Andrei, s-a aflat întâia oară sub privirea lui Isus. El i-a prevestit chiar atunci schimbarea numelui din Simon în Kefa (Petru) şi, implicit, misiunea pe care urma să o primească (cf. Io 1,42).

Simon şi-a amintit apoi prima chemare, când, pe malul Lacului Galileii, privirea lui Isus s-a oprit din nou asupra lor, chemându-i să-l urmeze pentru a deveni «pescari de oameni», iar ei, îndată au lăsat mrejele şi l-au urmat (cf. Mc 1,16-18). Simon Petru îşi aminteşte şi pescuirea miraculoasă, când la cuvântul Învăţătorului, aruncând mrejele în mare au prins o mulţime de peşti. Pescarul încercat, ce trudise fără rod toată noaptea, a înţeles imediat că acel cuvânt al Învăţătorului i-a făcut pescuirea roditoare. Şi-atunci, acolo în barcă, el a îngenuncheat şi, sub privirea lui Isus, a mărturisit public starea sa de om păcătos, nevrednic de a fi în preajma Domnului. Graţie acestui act de smerenie i se încredinţează prima misiune personală: «Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni». Răspunsul lui Simon a fost prompt: ajungând la ţărm, el a lăsat totul şi a mers după Isus (cf. Lc 5,1-11).

Amintindu-şi istoria propriei chemări, Simon Petru, reaprinde în sufletul său zelul primului răspuns la chemarea lui Isus, acel foc interior, care, o dată aprins de razele strălucirii privirii Sale, şi de cuvintele Sale, este greu de stins. Aşa cum mărturisea Ieremia proorocul: «iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut» (cf. Ier 20,9), sau apostolii în drum spre Emaus după ce au primit cuvântul Celui Înviat: «oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale?» (cf. Lc 24,32).

La întrebarea lui Isus, Simon Petru răspunde: «Da, Doamne», dar cu smerenie, plecând privirea şi evitând comparaţia cu ceilalţi, pentru că a înţeles că în slujirea lui Hristos există o competiţie în iubire şi credinţă, dar nu cu ceilalţi, ci cu propria persoană. Apoi, afirmă încrederea în Cel atotştiutor şi iubitor, care cunoaşte cărarea şi firul vieţii fiecăruia: «Tu ştii că ţin la tine». Astfel, Petru recunoaşte că nu se poate ridica la înălţimea iubirii gratuite, până la jertfa deplină, cu care Dumnezeu a iubit lumea jertfindu-l pe unicul Său Fiu (cf. Io 3,16). El poate recunoaşte smerit doar prietenia, amiciţia şi simpatia faţă de Isus.

Pentru a confirma creşterea spirituală a lui Simon, vocea Învăţătorului răsună blând, dar ferm, conferindu-i o nouă misiune: «Paşte mieluşeii mei» (cf. Io 21,15). Semnul iubirii lui Hristos trebuie să se manifeste prin slujirea turmei Sale. Astfel, Simon Petru este asociat misiunii Mântuitorului, dar turma rămâne a lui Hristos. Isus nu-i cere post aspru, biciuire sau să se culce pe pământul gol, îi cere doar să păstorească turma sa cu iubirea cu care El ar fi păstorit-o (Sf. Ioan Gură de aur).

Să ne lăsăm învăluiţi şi noi, iubiţi credincioşi, de privirea Domnului Înviat şi să ne amintim «zorii» credinţei noastre: prima întâlnire cu Isus, când am primit Taina Botezului, apoi primele învăţături de credinţă, prima Spovadă şi prima cuminecare solemnă cu Trupul şi Sângele Său. Bucuria întâlnirii personale cu Dumnezeu, Cel care ne-a căutat şi ne-a chemat să-l urmăm, să reaprindă în sufletele noastre încrederea în iubirea Lui.

2. Zel apostolic şi ambiţii umane în credinţa lui Petru

«Simone, fiul lui Ionà, Mă iubeşti?»

Isus continuă dialogul cu Simon Petru. Privirea Mântuitorului înviat rămâne aţintită, cu îndurare, asupra apostolului şi pătrunde parcă mai adânc în sufletul său, dorind să lumineze unghere mai profunde ale «memoriei sufletului» său. Din ochii luminoşi, în care infinitul cerului se împleteşte cu adâncul mării, o rază străbate în sufletul «pescarului de oameni». Simon Petru îşi aminteşte acum de zelul cu care l-a urmat pe Isus, de dorinţa de a-l sluji primul, de strădania de a-şi arăta întâietatea fidelităţii în credinţă şi iubire faţă de Hristos. El îşi aminteşte de căderile, de slăbiciunile şi de nestatornicia sa umană, cele care l-au făcut uneori să pună voinţa proprie mai presus de cea a lui Hristos.

Simon rememorează scena în care Isus se arată mergând pe valurile Mării Galileii, spunând ucenicilor aflaţi în corabie: «Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!». Toţi sunt înfricoşaţi, dar Simon Petru are curajul să-i ceară să meargă spre El, pe apă. «Vino!», îi porunceşte Isus. Atâta timp cât Simon Petru se lasă atras şi susţinut doar de privirea Învăţătorului, se apropie de El păşind pe mare cu îndrăzneală, dar în clipa în care privirea lui se îndreaptă spre vântul potrivnic şi vijelia ce-l înconjura, se înfricoşează şi începe să se scufunde. Isus îl salvează, dar îi reproşează lipsa de încredere: «puţincredinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (cf. Mt 14,24-31).

Mai târziu, la întrebarea lui Isus «cine ziceţi voi că sunt Eu?», iluminat de harul divin, Simon îl mărturisea, în numele celorlalţi apostoli, pe Hristos, ca Fiul Dumnezeului celui viu şi primea numele de Petru împreună cu misiunea sa apostolică: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor…» (cf. Mt 16,15-19). La scurt timp însă, când Isus prevestea apostolilor patima sa, acelaşi Petru, mânat de sentimentalismul uman, dar şi de orgoliul propriu, să merite reproşul sever al Învăţătorului: «Mergi înapoia mea, satano!» (cf. Mt 16,23).

În ajunul patimilor Sale, la Cina cea de taină, Isus spălând picioarele apostolilor, doreşte să le ofere exemplul comuniunii în iubire şi al slujirii reciproce. Mai întâi, Simon Petru se împotriveşte, punând voinţa proprie mai presus de aceea a Învăţătorului: «Nu-mi vei spăla picioarele în veac!». Doar după ce Isus îl previne că gestul spălării reprezintă semnul comuniunii în iubire, Simon acceptă şi cere chiar mai mult, să-i spele şi capul şi mâinile (cf. Io 13,3-10).

Chipul pescarului chemat la slujba apostolatului se oglindeşte în ochii Maestrului, cu toate aspectele vieţii sale spirituale: cu cele pozitive, dar şi cu cele negative, cu virtuţi, dar şi cu slăbiciuni. Simon Petru are încredere în Cel care îl cunoaşte şi îi răspunde a doua oară cu smerenie: «Da, Doamne, Tu ştii că ţin la tine». Cu aceeaşi blândeţe şi fermitate, Isus înviat sigilează a doua oară misiunea pastorală încredinţată lui Simon Petru: «Păstoreşte oile mele». Petru este asociat din nou misiunii lui Hristos, ca slujitor credincios. El va trebui să conducă turma spre locul păşunii în care Domnul este Poartă, Păstor şi Hrană (cf. Io 10,9-11), dar nu cu superioritatea celui care domină sau stăpâneşte, ci după exemplul lui Hristos, cu iubirea celui care slujeşte cu milostivire şi iertare.

Lăsându-ne pătrunşi de aceeaşi privire a Celui înviat, în faţa căruia nimeni nu se poate ascunde şi toate sunt descoperite (cf. Evr 4,13), să ne reamintim cu smerenie, dar şi cu încredere, aspectele pozitive ale vieţii noastre de credinţă, elanul în urmarea şi trăirea poruncilor lui Dumnezeu, prin fapte bune, slujind Lui şi aproapelui, dar şi căderile, ambiţiile umane, ataşamentele materiale sau sentimentale, care ne-au îndepărtat de o viaţă creştină autentică. Să ne reamintim că, de fiecare dată, El ne-a primit şi s-a oferit să ne spele de rău şi de păcat, pentru a ne putea continua drumul vieţii de credinţă cu suflet curat.

3. Fundamentul vieţii de credinţă

«Simone, fiul lui Ionà, ţii la Mine?»

Isus înviat îl întreabă acum a treia oară pe Simon Petru dacă într-adevăr ţine la El, cel puţin ca la un prieten. Până acum, Isus l-a întrebat despre acea iubire deplină ce conduce până la jertfa de sine, iar Simon Petru, cu prudenţă, i-a răspuns de fiecare dată afirmativ, referindu-se numai la prietenia pe care i-o poartă. De data aceasta, Isus este cel care se coboară la nivelul capacităţii de a iubi a ucenicului său şi nu-i cere mai mult decât poate oferi, dar doreşte ca prietenia lui să fie sinceră, necondiţionată şi deplină.

Lumina soarelui îşi revarsă cu bogăţie razele asupra chipului Celui înviat din întunericul mormântului, «Cel întâi născut din morţi» (cf. Apoc 1,5). Ochii Lui devin strălucitori ca para focului (cf. Apoc 1,14), iar cuvântul Său viu şi lucrător, pătrunde până la despărţitura sufletului şi a spiritului, pentru a judeca simţirile şi cugetele inimii (cf. Evr 4,12).

Simon Petru se întristează, acum, când Mântuitorul înviat îl întreabă a treia oară asupra iubirii şi prieteniei lui, pentru că îşi aminteşte de nestatornicia în credinţă şi de trădarea încrederii lui Isus: momentul întreitei lepădări.

La Cina cea de taină, Isus îl asigurase de rugăciunea Lui pentru momentul încercării în credinţă, revelându-i şi noua misiune în cadrul Colegiului apostolilor, aceea de a-i întări pe fraţii săi: «Eu m-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta şi tu oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi» (cf. Lc 22,32). Simon, întărit parcă în ambiţia sa umană de a-şi demonstra fidelitatea faţă de Isus în faţa celorlalţi, s-a declarat atunci hotărât să meargă cu El chiar şi la închisoare, şi chiar până la moarte (cf. Lc. 22,33). Fără a ţine cont de cuvântul lui Isus, care prevestea o «întoarcere», adică o convertire, mai întâi, Petru, punându-şi încrederea în propriile forţe, proclamă cu tărie: «Chiar dacă toţi se vor sminti întru tine, totuşi eu nu mă voi sminti!» (cf. Mc 14,29). Atunci, Învăţătorul încearcă să-i potolească zelul ambiţiei umane, anticipându-i întreita lepădare şi oferindu-i chiar şi un semn concret, menit să-i amintească cele proorocite: cântatul cocoşului (cf. Lc 22,34).

În loc să devină mai smerit, Simon Petru stăruie în ambiţia sa, pentru ca la scurtă vreme după aceea, în Grădina Ghetsimani, doborât de somn, să audă vocea întristată a lui Isus: «Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas?» (cf. Mc 14,37). Apoi, pe când Isus era interogat în casa arhiereului, Petru s-a apropiat să se încălzească alături de ceilalţi, la focul din curte. Acolo, alături de soldaţi şi slugi, pare că a uitat complet pentru ce se afla acolo. Vocea slujnicei şi a celorlalţi care îl dau de gol, dar şi căldura focului, sunt mai importante decât cele declarate la Cina cea de taină. Teama de oameni şi ruşinea că este ucenic al lui Isus, se dovedesc mai puternice decât iubirea faţă de Învăţătorul său. Petru mai întâi se face că nu înţelege şi apoi, de două ori afirmă răspicat că nu îl cunoaşte pe omul acela (cf. Mt 26,69-74). În acel moment răsună cutremurătorul semn al cântului cocoşului, pe care Învăţătorul îl prevestise la Cina cea de taină drept adeverirea întreitei lepădări. Dar cine altul decât numai Dumnezeu Cel Atotştiutor, ar fi putut cunoaşte că exact la ceasul trădării, cocoşul va cânta?

Se cuvine să ne oprim aici asupra unui detaliu revelat doar de evanghelistul Luca. Este acea fulgerătoare întâlnire de priviri, o secundă cât o veşnicie. Privirea Învăţătorului osândit, legat, bătut şi batjocorit, întâlneşte privirea ucenicului înfricoşat, ruşinat, ce tocmai afirmase a doua oară că nu-l cunoaşte, pentru a se putea încălzi la foc cu ceilalţi. Acea privire i-a străpuns inima împietrită de uitare, de teamă şi de ruşine, stârnind lacrimi de pocăinţă. Ce a descoperit atunci Petru în ochii Celui de care tocmai se lepădase? A întâlnit o privire profund întristată, înlăcrimată, dar plină de milostivire, de înţelegere şi de iertare, care a trezit în adâncul sufletului său căinţa sinceră şi părerea de rău pentru păcatul săvârşit. Ce a înţeles Petru din acea privire a lui Isus? A înţeles că Domnul, Învăţătorul, deşi abandonat de toţi, batjocorit şi torturat, a rămas fidel în iubirea Lui faţă de Petru.

Simon Petru a rămas în continuare cel dintâi între apostoli, pentru că şi-a recunoscut greşeala şi s-a căit sincer. Dar, mai important, a înţeles că este iubit, că iubirea lui Hristos nu-l va abandona niciodată şi că poate avea întotdeauna încredere în această iubire.

Care a fost deosebirea dintre Iuda şi Petru? O lacrimă! (Card. A. Comastri).

Ne întrebăm ce a dorit Domnul înviat să-l înveţe pe Simon Petru prin acel dialog şi prin întreita întrebare asupra iubirii sale? În primul rând, Isus a dorit ca fiul lui Ionà să-şi amintească iubirea Celui care l-a ales, l-a chemat la viaţa de credinţă şi i-a conferit misiunea de apostol, fără a ţine cont de slăbiciunile şi de păcatele sale. Apoi, l-a învăţat să se cunoască pe sine mai bine şi mai profund. Pe de o parte, să-şi stăpânească pornirile caracterului său impulsiv, orgolios şi nestatornic, iar pe de altă parte, să-şi cultive laturile virtuoase: generozitatea, devotamentul şi curajul. Simon Petru a înţeles, de-a lungul vieţii sale sub privirea lui Isus, că trebuie să mai adauge şi alte virtuţi: smerenia, cumpătarea, tăria şi caritatea. Dar mai important este că l-a cunoscut cu adevărat pe Învăţătorul său şi a acceptat să se lase iubit şi slujit de Domnul, să primească cu bucurie iubirea Sa, recunoscând cu smerenie că nu îi va putea răspunde cu aceeaşi iubire. Ataşamentul său sincer, fidel şi devotat faţă de Isus, deşi marcat de slăbiciunile firii umane, va fi reînnoit de fiecare dată când se va întoarce la El căit de păcatele sale.

«Paşte oile mele» îi spune Isus, acum, pentru a treia oară. Simon Petru a înţeles că şi el este, mai întâi, un simplu credincios al turmei lui Hristos, care graţie iubirii şi iertării Lui, poate sluji cu iubire, continuând misiunea primită, până la jertfa supremă a crucii.

Care este, deci, ultima lecţie pe care ucenicul o primeşte acum de la Domnul înviat?

Acolo, pe malul Lacului Galileii, sub privirea blândă şi milostivă, dar fermă, profundă şi atotştiutoare a Domnului înviat din morţi, Simon îşi revede firul întregii vieţi. Harul divin al privirii lui Isus înviat, pătrunde şi luminează ungherele ascunse ale sufletului său. Pe plan spiritual, este momentul mărturisirii generale, trecerea de la pescarul încercat, Simon fiul lui Ionà, generos dar orgolios şi voluntar, la păstorul credincios Petru, cel iertat şi iubit de Hristos, primul dintre apostoli în slujba iertării şi a milostivirii. După aceea, Petru primeşte de la Isus misiunea definitivă de a păstorì turma Sa, de a-i întări în credinţă pe fraţii săi şi de a împlini, astfel, menirea numelui primit încă de la prima întâlnire cu Isus: Petru, piatra de temelie a Bisericii creştine şi Corifeul apostolilor.

Simon Petru, de acum înainte, îşi va întemeia întreaga viaţă de credinţă pe iubirea fidelă a Domnului Isus Hristos faţă de el. Chiar dacă Petru, ca om, va rămâne cu slăbiciunile sale omeneşti, ştie că se poate întoarce oricând, cu lacrimi de căinţă sinceră, spre cel care îl iubeşte necondiţionat. Isus s-a rugat mai înainte, ca această credinţă a lui Simon Petru să nu piară. Cel care a primit harul iertării pentru căderile sale şi a cunoscut astfel iubirea Domnului, va putea la rândul său ierta şi întări pe fraţii săi. Lecţia credinţei în fidelitatea iubirii lui Isus, îi va conferi lui Simon pacea sufletească şi bucuria slujirii ca păstor al Turmei lui Hristos.

Iubiţi credincioşi,

astăzi, în sfânta şi luminata zi a sărbătorii Învierii Domnului, când cu bucurie adresăm celor dragi din familie, fraţilor creştini şi cunoscuţilor din Biserică şi societate, tradiţionalul salut creştin «Hristos a înviat!» să medităm şi asupra lecţiei încrederii în iubirea lui Hristos, pe care Simon Petru a primit-o, sub privirea lui Isus înviat.

Să ne reamintim că, prin taina Botezului, am fost chemaţi să-i urmăm lui Hristos. Am primit apoi numeroase haruri (la prima spovadă, la prima cuminecare solemnă şi celelalte sacramente) şi totuşi câte oscilaţii între bine şi rău, între păcat şi iertare, între iubire şi lepădare. Şi-atunci, cum am putea rămâne perseverenţi în credinţă, văzând permanenta noastră infidelitate? Simon Petru cu bucurie ne împărtăşeşte astăzi lecţia primită: chiar dacă firea omenească este nestatornică, marcată de slăbiciuni şi lipsuri, există un aspect important al vieţii de credinţă care rămâne constant în relaţia noastră cu Dumnezeu, şi anume: iubirea lui faţă de noi. Pe această fidelitate a iubirii lui Hristos putem, oriunde şi oricând, să ne întemeiem credinţa şi speranţa. De aceea, rostind acum «Hristos a înviat!», afirmăm încrederea în învierea Lui, dar şi în nemărginita-i iubire faţă de noi, oamenii.

Cu aceeaşi iubire, să răspundem şi noi, prin viaţa noastră de credinţă, chemării Celui care ne-a ales din veşnicie şi pentru veşnicie, după cuvântul Corifeului Apostolilor: «siliţi-vă să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră şi astfel nu veţi greşi niciodată. Căci aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica Împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Isus Hristos», căruia să-i fie cinstea, mărirea şi închinarea în veci. Amin.

Sărbători luminate, alături de cei dragi, învăluiţi sub privirea blândă şi iubitoare a Celui înviat dintre cei morţi, care astăzi doreşte să reînvie încrederea în fidelitatea iubirii Sale în sufletele noastre!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoare Împărătească a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2012, la 311 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 159 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al VIII-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XVI-lea an al episcopatului nostru şi al X-lea în tronul acestei eparhii.

SFÂNTUL PETRU

de Ioan Andrei (PS Ioan Ploscaru):

…

„- Simone-l întreabă Domnul dintr-o dată

Mă iubeşti tu sincer din inima toată?”

„- Numai Tu ştii, Doamne, dragostea mea cum e!”

„- Paşte mieluşeii din întreaga lume!”

Şi toţi în mirare tac, ca-n clipe sfinte

E mare-abjurare cu mari legăminte!

„- Simone-l întreabă Domnul şi mai tare,

Mă iubeşti mai mult tu, decât fiecare?”

„- Inimii Tu Doamne-i cunoşti adâncimea!”

„- Tu oile-mi paşte, condu-mi preoţimea!”

Cum ziua-albureşte pescăruşii zboară,

„- Simone-i grăieşte Domnu-a treia oară:

„- Mă iubeşti mai mult tu, (dragostea-ţi să-mi spună)

decât fiecare şi toţi împreună?”

Când Domnul priveşte peste focul roşu,

Pe ţărmuri departe, lung cântă cocoşu,

Petru fruntea-şi pleacă, durerea-l pătrunde

Şi plânsu-l îneacă şi-abia mai răspunde:

„- Tu-mi cunoşti iubirea, Cel ce tot cunoaşte!”

„- Să-mi paşti mieluşeii şi oile-mi paşte!”

Să nu le răpună lupii răpitorii,

Păstoreşte-mi turma şi condu-i păstorii:

Puterea supremă-n timp şi veşnicie:

Cheile emblema peste-Mpărăţie!

…

Vei fi mărturie, străini te vor duce

Şi urmându-mi Mie, vei muri pe cruce!